ANALIZA DEPRAVĂRII UNEI CONŞTIINŢE

ÎN ROMANUL ,,MOŞ GORIOT” DE HONORE DE BALZAC

Elena HENDRE - prof.

Colegiul Tehnic ,,Aurel Vlaicu”, Baia Mare, Maramureş

Rezumat: ,,Moş Goriot” este un roman balzacian tipic. Se impune încă de la apariţie drept o operă magistrală cu „existenţă polisemică vie”, permiţând cititorului abordarea ei din multiple perspective. Însuşi Balzac afirmase despre această operă că „depăşeşte toate operele (de) dinainte…şi că totul este întrecut”. Conceput la începutul anului 1834, romanul reprezintă un martir al paternităţii. Atenţia scriitorului se îndreaptă spre aspectul sociologic al vieţii. Urmăreşte să descrie în primul rând moravurile pariziene, acea „hazna morală” a capitalei în care dispar zdrobite, pângărite, iluziile oamenilor şi orice puritate sufletească.

Cuvinte-cheie: roman balzacian; realism balzacian; personaje tipice.

Autorul „Comediei umane” este creatorul a peste două mii de personaje ce se regăsesc în cele 91 de titluri (din cele 137 câte avea să cuprindă proiectul dacă destinul scriitorul nu ar fi fost suspendat) grupate pe categorii de scene, identificate în structura studiilor de moravuri: 1. scene din viaţa particulară din care fac parte şi operele reprezentative „Femeia la treizeci de ani” (1831), „Moş Goriot” (1834); 2. scene din viaţa de provincie - ce apar în opere ca „Eugenie Grandet“ (1833), „Iluziile pierdute” (1843); 3. scene din viaţa pariziană observate în „Strălucirea şi suferinţele curtezanelor” (1838); 4. scene din viaţa politică – „O afacere misterioasă”(1841) ; 5. scene din viaţa militară – „Şuanii” (1829) şi 6. scene din viaţa de la țară - ce pot fi decupate din opere precum „Medicul de ţară” (1833) sau „Ţăranii” (1844).

Din acest punct de vedere „opera lui Balzac este mărturie şi muzeu viu al unui secol francez” (A. Thibaudet). Genul reprezentat dintr-o serie de romane şi nuvele în care evoluează aceleaşi personaje, permite zugrăvirea amplă a epocii şi premiselor ei. Astfel, idealurile burgheze „se pierd în goana după înavuţire care împiedică, murdăreşte şi otrăveşte toate sentimentele curate şi obligă omul cinstit să facă o serie de compromisuri pentru a evita pieirea”. Pe lângă studiile de moravuri, Balzac a scris şi numeroase studii filozofice şi analitice. De asemenea, a încercat să se afirme şi în genul dramatic, însă fără prea mare succes.

Ideile sale literare sunt promovate cu maxim succes „într-un timp când romantismul era orientarea literară dominantă”, în plină „perioadă de aur” a romanului. Se poate vorbi chiar de o „revoluţie romanescă” pe care Balzac o întreprinde în secolul al XIX-a. Balzac reproşează romantismului căutarea efectelor retorice, moravurile cercurilor şi neaderenţa la realitate. Într-un astfel de context cultural-literar, autorul reuşeşte să insiste asupra veridicităţii artei. Opera trebuie să devină „o mare imagine a prezentului” şi trebuie să fie o „reflectare completă a epocii“. În ceea ce priveşte personajul, scriitorul îl „leagă de marile interese ale vieţii”, apărând ca element al întregului social. Artistul este, aşadar, în concepţie balzaciană, cel care trebuie să aleagă „evenimentele principale din viaţa societăţii”. În mod deosebit, insistă asupra principiilor reprezentării unor fapte izolate „pe fundalul vieţii întregii societăţi”. Ambiţia sa pare a fi „aceea de a realiza o istorie a moravurilor contemporane.”

Început la Paris, terminat în octombrie 1834, în provincia Touraine, „Moş Goriot” apare întâi ca un roman-foileton obişnuit. Aşezat în cadrul ediţiei colective a „Comediei umane”, Balzac îl aşază printre scenele vieţii pariziene, subliniind astfel importanţa pe care o acordă descrierii moravurilor. Astăzi, romanul îşi găseşte locul printre scenele vieţii particulare, conform unui alt plan „autograf redactat ulterior de Balzac şi regăsit printre hârtiile sale”. Romanul poate fi privit din cel puţin patru unghiuri diferite. Din punctul de vedere al investigaţiei particulare, poate fi perceput ca roman de moravuri. Din perspectivă psihologică, este romanul analizei depravării unei conştiinţe. Ca roman de aventuri poate fi perceput din perspectiva urzelilor tainice şi criminale puse la cale de ocnaşul revoltat Vautrin. O ultimă apreciere ar fi cea filozofică, expresie conştientă a concepţiilor lui Balzac despre condiţia umană. Toate aceste aspecte sunt organic legate şi armonios structurate conform schemei clasice a oricărui roman balzacian.

În personajul central, romancierul încearcă, după cum mărturisea însuşi autorul „zugrăvirea unui sentiment atât de puternic, încât nimic nu-l epuizează, nici jignirile, nici rănirile, nici nedreptatea: un om care e tată aşa cum un sfânt, un martir, e creştin”. În bătrânul Goriot, Balzac plasează tema paternităţii exagerate până la anormal. Conflictul dintre părintele, fost mare fabricant de paste făinoase, şi fiicele lui, pe care, cu sacrificiul întregii sale averi, doreşte să le vadă realizate din punct de vedere personal şi care într-adevăr ajung, una contesă de Restand (Anastasie), cealaltă soţia marelui bancher baron de Nucingen (Delphine), constituie nucleul romanului. Pentru fiicele sale, Goriot rămâne pur şi simplu o sursă permanentă de bani. Pe acestea, niciun sentiment elementar uman nu le leagă de tatăl lor, considerată persoană mult prea modestă în raport cu „calitatea” lumii înalte în care au ajuns ele. Nici măcar obligaţia morală de a-l vizita pe patul morţii sau de a-i însoţi sicriul în drum spre cimitir nu este exercitată de fiicele nerecunoscătoare. Şi „una şi cealaltă, aproape că l-au renegat”. După „doi ani, ginerii l-au alungat din societatea lor ca pe cel din urmă nenorocit”, îi mărturisea vicontesa lui Rastignac.

Romanul devine astfel „un tablou al descompunerii morale a familiei ca o inevitabilă consecinţă a inumanei ordini sociale întemeiate pe puterea şi prestigiul banului”. Acesta este realul motiv, conştientizat de Goriot pe patul de moarte în momentul în care conchide că în această lume adevăratele sentimente nu pot exista decât printre oamenii fără avere.

În acest roman Balzac dezvoltă tema familiei, aşa cum am subliniat mai sus, deşi depăşeşte cu mult cadrul acesteia, realizând în juru-i o adevărată dramă a banului în toată amploarea sa. Motivul banului dă acestei creaţii „explicaţie şi unitate dramatică”, în contextul în care romanul este constituit pe mai multe planuri.

Romanul balzacian se caracterizează printr-o structură narativă dramatică. Toată acţiunea romanului se întinde pe aproximativ trei luni, din noiembrie 1819 până în februarie 1820. Demarează încet, după o lungă, uneori chiar fastidioasă acumulare de descrieri şi detalii. Este înfăţişat oraşul, apoi cartierul, în sfârşit casa în care se petrece acţiunea, privită din exterior spre interior. Prin toate acestea autorul reprezintă mediul în care trăiesc eroii principali, pe care îi explică şi îi modelează. La rândul lor, ei sunt descrişi fizic şi moral, în etape sau dintr-o dată. Odată înnodate firele acţiunii, însă, tonul se schimbă. Descrierii molcome, tipicare, pedante, îi ia locul acţiunea, al cărei dinamism invadează paginile ce urmează. Astfel, intriga atinge curând apogeul intensităţii, criza, momentul-cheie dramatic, apoi se desface, se dezleagă parcă părăsită de principiul ei vital. Morţii sunt îngropați, iar cei rămaşi, încheind un capitol din viaţa lor, privesc cu ochii limpezi viitorul: ,,Între noi doi acum!”exclamă Rastignac, măsurând cu privirea Parisul ce i se întindea la picioare, din înălţimea cimitirului Pere-Lachaise unde-l înmormântase pe Goriot. Structura romanului este închisă şi deschisă totodată.

Romanul se deschide cu descrierea pensiunii doamnei Vauquer, în cadrul căreia întâlnim personaje tipice, reprezentative pentru mai multe straturi sociale, studenţi, negustori, ocnaşi, funcţionari şi femei din „înalta” societate.

Pensiunea este parte dintr-un cartier meschin, sărăcăcios, iar înfăţişarea acesteia este degradată, sordidă şi revelează purtarea viitoare a eroilor. În acest context, dacă înfăţişarea personajelor corespunde mediului, vor rămâne aici şi îşi vor sfârşi zilele precum au trăit (văduva Vauquer); dacă nu corespunde, vor încerca să se dezbare de ea, în mod deosebit cei ajutaţi de soartă (văduva Couture) şi cei care se ajută singuri (Rastignac) vor reuşi. Cei învinşi vremelnic (Vautrin) sau definitiv (Goriot) vor fi eliminaţi de forţele umane (poliţia în cazul primului) sau de cele naturale (moartea, în cazul celui de-al doilea). Prin atmosfera lugubră pe care o evocă şi prin vocabularul folosit, autorul sugerează sfârşitul dramatic al intrigii şi corupţia moravurilor. Niciun alt spaţiu parizian nu „este mai trist”. Aici totul se reflectă în „mizerie şi plictiseală”, context populat de „bătrâni care îşi aşteaptă moartea şi de un tineret zvăpăiat care munceşte în silă”. Aici domneşte mizeria lipsită de poezie: o mizerie avară şi apăsătoare.

Apoi, acţiunea se deplasează în saloanele aristocratice. Pe aceste scene evoluează Eugene de Rastignac, tânărul dintr-o familie de aristocraţi sărăciţi, venit la Paris şi purtând nostalgia purităţii de viaţă a patriarhalei nobilimi provinciale în contrast cu „oceanul de murdărie” al burgheziei pariziene. Sub influenţa principiilor moralei burgheze, tânărul se schimbă total şi ajunge un adept al parvenirii făcând uz de orice mijloace, deşi iniţial a fost adeptul ascensiunii prin muncă cinstită. În 1820 se află în situaţia obişnuită a studenţilor săraci ai epocii, dar fiind nobil, rudă cu aristocraţii de sânge cei mai snobi, are privilegiul de a pătrunde în lumea celor lipsiţi de titluri de nobleţe, dar care reuşesc să se strecoare în rândurile „elitei”. Vederile tânărului se schimbă total, iar un rol important în transformarea acestuia îl are fostul ocnaş Vautrin. Ascultând una dintre relatările doamnei de Restaud despre viaţa lui Goriot, lui Rastignac i se dezvăluie o lume nouă, coruptă şi cinică şi dorinţa de a o călca în picioare, de a o învinge, i se aprinde în suflet. Înseşi personajele create recunosc că lumea în care îşi duc destinele este „ticăloasă”, că este „o mocirlă’’, rolul fiecăruia în parte fiind acela de a „rămâne deasupra ei’’. Iar doamna de Beauseant hotărăşte să-l ajute pe vărul ei mai tânăr să-şi croiască un drum în lume, învăţându-l să se poarte cu duritate şi cinism. Gestul ei îi trădează astfel propria-i fire. Poate fi o prietenă şi devotată, are reacţiile unei îndrăgostite înşelate şi dezamăgite, dar şi a unei aristocrate dispreţuitoare, întocmai ca ducesa de Langeais. Prietena îl va ajuta pe Rastignac să pătrundă în lume, oferindu-i sprijinul numelui ei şi permiţându-i astfel să o cucerească pe Delphine de Nucingen care devine ulterior instrumentul înălţării lui Rastignac. Îndrăgostita înşelată lasă să se întrezărească ura ce o copleşeşte faţă de oamenii din lumea mare care au călcat-o şi o calcă în picioare, faţă de prostia şi laşitatea care o domină. Trufia ei aristocratică apare în aprecierile pe care le face la adresa Delphinei pe care o dispreţuieşte ca pe o burgheză parvenită.

Portretul lui Vautrin este complet, Balzac insistând asupra energiei, a forţei vitale pe care acesta o degajă: „om de patruzeci de ani,… lat în umeri,… cu muşchii care se vădeau puternici, avea mâini groase….faţa …arăta o oarecare asprime, pe care o dezminţea însă purtarea lui blajină şi prietenoasă”. Judeca cu asprime totul, mentalitatea şi structura afectivă, problemele, morala şi practica instituţiilor acestei societăţi. Sugestiv, acesta subliniază că „toate ticăloşiile pe care le ducem noi în spinare sunt mai puţin decât ticăloşia pe care o purtaţi în suflet voi, mădulare neputincioase ale unei lumi putrede”. Revolta şi pesimismul acestuia sunt pe deplin justificate. Nu vede posibilă o transformare în bine a societăţii şi este împotriva celor bogaţi, fiindcă el este încă sărac. De aceea, pe platforma acestor concepţii sau ambiţii, face „educaţia” lui Rastignac.

În ceea ce priveşte personajul central al romanului, „moş Goriot”, „constituie şi un exemplu de ceea ce înseamnă construcţia complexă, mecanismul, tehnica romanului balzacian”.

Tehnica balzaciană a portretului este valorificată intens în acest roman. De la obiecte, Balzac trece la descrierea vestimentaţiei şi apoi la aceea a persoanei fizice şi morale. Caracterul omului fiind trădat de fizicul lui, Balzac insistă mult asupra descrierii acestuia din urmă, precum şi asupra gesturilor şi ticurilor revelatoare. Astfel, Goriot a păstrat din viaţa lui de negustor de paste făinoase obiceiul de a mirosi pâinea spre a determina calitatea făinii folosite; străfulgerările de fiară care i se aprind în ochii obişnuit stinşi şi lăcrimând sugerează pasiunea neomenească, patetică, ce-l roade. Portretul lui Goriot este alcătuit ţinându-se seama de transformările aduse în timp, mai exact, de fluctuaţiile averii lui. Balzac îl prezintă pe bătrânul negociator de fidea retroactiv, aşa cum arăta în 1813, apoi în 1817 şi în sfârşit în 1819. Nu-l motivează împuţinarea averii, ci îl arată mânat de dureri tăinuite, suscitând interesul cititorilor.

În concluzie, Balzac propune în romanul său patru centre de interes dramatic, concretizate în patru personaje: Goriot, Rastignat, Vautrin şi Doamna de Beauseant. Fiecare dintre cele patru personaje îşi revelează viaţa sa: primul personaj moare, al doilea parvine, al treilea este arestat, iar al patrulea se exilează. Cu toate acestea, cele patru drame nu afectează unitatea operei, căci toate patru converg spre „punctul central al dramei care îl preocupă în mod deosebit pe autor şi anume reeducarea lui Eugene de Rastignac”.

Aşadar, Balzac deschide conceptului de roman perspectivele imense în care o operă, deşi perfect unitară, completă şi independentă, este „integrată organic într-un angrenaj vast de frescă a unei epoci asemenea celui realizat de Comedia umană”. (Ovidiu Drâmba)

Bibliografie consultată:

1. Balzac, Honore de Opere alese, Editura pentru Literatură universală, Bucureşti, 1965
2. Drâmba, Ovidiu, Istoria literaturii universale, vol. II, Editura Saeculum & Vestala, Bucureşti, 2005
3. Dumezil, Georges, Mit şi epopee, vol. I-III, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993
4. Glodeanu, Gheorghe, Romanul. Aventura spirituală a unei forme proteice, Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2007
5. Simion, Eugen, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, ed. Cartea Românească, 1981
6. Slăvescu, Micaela, prefaţă la opera,, Moş Goriot’’ de Honore de Balzac, ed. Albatros