Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768


Functiile comunicarii si zicerea populara
Scris de administrator   
Marţi, 10 Martie 2020 00:00

FUNCŢIILE COMUNICĂRII ŞI ZICEREA POPULARĂ

Prof. Bentz Teodora

Col. Nat. “Al. I. Cuza “, Focşani

 

 

Fiecare dintre categoriile folclorice cheamă la viaţă un anumit sistem de expresie şi o anumită parte a limbajului colectiv în raport cu performerul (responsabil de structura, stilul, gesturile şi recuzita utilizate în timpul zicerii), receptorul (implicat şi el prin comentarii orale, gesturi, recuzită), cadrul (ocazia), mediul. Faptul că doina se cântă pe un ton monoton, iar strigătura se chiuie face ca versurile lor să poarte destinaţii formale: prima impune o sintaxă poetică şi o metaforă deschisă către o lume întreagă, pe când cea de-a doua se fundează pe antiteză şi ironie. Altfel se petrec lucrurile cu balada declamată de cântăreţul profesionist, însoţită de modulaţiile melodice ale unui instrument, ca şi colinda cântată în grup, ori hora jucată ş.a.m.d. Împrejurările, de oricare natură ar fi, hotărăsc structura formală, impun un corpus procedural, organizează şi statuează opera populară ca literatură cu valori estetice tipice, caracterul practic fiind trecut cu mult în penumbră.

Literatura textului folcloric presupune transformarea semnficatului carte în semnificat. În această situaţie autorul este pasiv sau absent, fiind reprezentat doar de produsul muncii sale, care devine obiect al literaturii, înţeles ca asumare a conţinutului unui text, demonstrează cultura sa livrescă şi capacitatea decodării. Deţinerea codului este esenţială în realizarea lecturii, văzută în calitatea ei de comunicare. Şi, nu în ultimul rând, opera literară nu există în sine, în afara unui context a cărui cunoaştere este necesară pentru înţelegerea textului însuşi: un text nu poate fi receptat, dacă este rupt de «fundalul» lui extratextual.[1] Însă puterea cuvântului tradiţional rostit nu poate fi percepută decât prin alt tip de lectură, cea interpretativă la nivelul textului – mesaj. N. Constantinescu [2] în lucrarea Lectura textului folcloric explicitează, în termenii teoriei comunicaţiei, relaţia emiţător – receptor (mai exact executant – beneficiar, dată fiind funcţionalitatea declarată a faptelor de cultură populară) prin referire la patru categorii ale folclorului literar: pentru caloian, emiţătorul este grupul de copii, iar receptorul colectivitatea; pentru descântec: emiţătorul este insul specializat, iar receptorul – eventualul pacient; pentru colind – emiţătorul este reprezentat de către ceata de colindători, iar receptorul se dovedeşte a fi fata (fetele) de măritat; în cazul cântecului liric există, de asemenea, un executant şi un beneficiar. Numai că formulele de adresare evidenţiază, încă de la început, specificitatea celor doi poli ai comunicării: pentru caloian – Emiţător uman – Receptor mitic ori, mai degrabă, ceremonial, ritual; pentru descântec – Emiţător uman (descântătoarea) – Receptor mitic («ielele», «dânsele»), formula trimiţând către spaţiul mitologic; pentru colind – Emiţător uman («fata dalbă») – Receptor uman («mirelu tinerel»), dar spaţiul ceremonial este implicat în epitetele cu conotaţia «puritate», atribuite celor doi: «dalba» şi «tinerel »; pentru cântecul liric – Emiţător uman (executanta, interpreta piesei) şi Receptor uman ( «bădiţa»), gratulat cu epitetul metaforă «floare dulce», care impune întregii piese registrul metaforic. [3]

Analiza lui N. Constantinescu, care are în vedere doar patru specii folclorice (e drept, explicit prezentate) a constituit punctul de plecare al acestui demers aplicativ întreprins din perspectivă semiotică. Să începem prin analiza descântecelor, specie născută în condiţii istorice – sociale tipice unor perioade când omul se afla pe cele dintâi trepte ale evoluţiei sale, ce păstrează şi astăzi ceva din caracteristicile poeziei primare. Erau spuse altădată, la capătul celui suferind, emiţătorul fiind descântătoarea, un fel de baba – vrăjitoare, iar contextul specific, o atmosferă de taină şi mister. Cuvântul era orânduit sub forma unei cuvântări continue, însoţit de mimică şi gest. În expunerea textului, descântătoarea accentua mai puternic pe unele cuvinte, lungindu-le; pe altele, le şoptea în taină, îndulcindu-le. Această manieră de rostire impunea un anumit tempo. Zicerea invocativă şi imperativă aduce după sine o anumită structură a frazei, creează o aşa-numită oratio – perpetua, interpunctată din loc în loc de pauze. Prima secvenţă a discursului debutează cu vocativul: apa limpede, apa lin stătătoare[4] sau Tu argintule, fiorosule, ruginitule, coclitule[5] etc., invocându-se apoi boala: bubă albă, bubă neagră[6] de provenienţă misterioasă: porcească, văcească, oiască, dar şi căiască. Descântecul se transformă apoi într-o alegorie, evocându-se circumstanţele de loc, timp şi mod (din toate oasele, / prin toate vinele, / din toate încuieturile), fiind implorate elementele naturii ce ar putea constitui auxilii ale descântătoarei: de exemplu apa – să mi-l speli şi să-l limpezeşti[7]. Ultima secvenţă o constituie o formulă finală: să rămână curat şi luminat ca . . .[8] (urmează o comparaţie). Aşadar, zicerea are valenţe auxiliare invocative, imperative, sau, mai rar, fabulative.

Colindele sunt poezii aluzive ce sugerează sentimente de admiraţie şi dragoste pentru fiinţa căreia i se adresează. În unele poeme se remarcă rostirea monologică a unui performer sau a unei grupe întregi de colindători. În altele, respectivii colportori, aşezaţi faţă în faţă, expun faptele într-o manieră dialogică, de obicei convenţională: Ori în puşti să ne împuşcăm, / ori în săbii să ne tăiem / ori în luptă ne luptăm? / Grăi june către leu / - Ba-n luptă să ne luptăm[9]. Ceata de feciori, în calitate de emiţător, este investită de comunitatea tradiţională cu multiple roluri: de a organiza şi iniţia tinerii în conformitate cu codul comportamental nescris, de a integra feciorii şi fetele în viaţa comunităţii, de a conecta la sacru colectivitatea prin virtuţile apotropaice şi propiţiatoare pe care le deţine datorită potenţialului magic de vitalitate. Asigurarea canalului de difuzare, observa Rodica Zane, se face în virtutea raportului ierarhic pe care îl are ceata cu restul satului şi este marcată printr-un adevărat sistem de semnalizare menit să anunţe libera trecere a colindătorilor: poarta deschisă, lumina aprinsă[10] Cuvântul simbol impune un anumit limbaj comportamental menit să asigure eficienţa maximă a obiceiului: purificarea spaţiului, spălarea purificatoare, îmbrăcarea ceremonială, luminarea caselor, pregătirea darurilor, ospăţul final: Sculaţi, sculaţi, boieri mari!/ Florile dalbe / De vă sculaţi slugile / Florile dalbe / S-aprindă făcliile / Să măture curţile / Să descuie porţile[11].

Poezia obiceiurilor calendaristice are la bază rituri şi practici adânc înrădăcinate în memoria colectivităţii, însă ideile abstracte au fost transferate, în timp, în zone concrete, construindu-se scenarii dramatice. Emiţătorul – executant se dovedeşte diferit de la caz la caz (grupul de copii în cazul Caloianului, plugarul sau secerătorii / secerătoarele pentru celelalte rituri amintite). Beneficiarul – receptor este, însă, acelaşi: colectivitatea. Mesajul este mitic sau, mai degrabă, ceremonial, iar contextul situaţional bine definit: la început sau sfârşit de an agrar, respectiv în prima joi după Paşte sau după Rusalii, de Sfânta Joie a scolienilor. E adevărat că prânzurile însoţite de joc şi cântec nu mai ilustrează caracterul sacru din trecut, dar zicerea îşi propune să aibă funcţii apotropaice şi de propiţiere, iar cuvântul - forţă magică. Înscenarea are nevoie de acordul colectivităţii şi fiecare gest ritualic trebuie decodat în sensul credinţei nestrămutate în efectele binefăcătoare ale apei, soarelui sau pământului.

Poezia ceremonialurilor de trecere ilustrează transgresiunea dinspre lumea neagră spre cea albă, schimbarea stării sociale (de fecior ori fată), respectiv părăsirea vieţii de aici pentru cea de apoi. Cu aceste prilejuri, colectivităţile din lumea satelor participau activ, printr-o sumă de exponenţi ai lor. Aceştia, în virtutea tradiţiilor, săvârşeau o serie de acte şi gesturi cu limbaj ascuns, simbolic, făceau ca aceste obiceiuri să devină vii, active, să constituie un decor al vieţii cotidiene, chiar dacă se urmărea iniţierea sub semnul sacralităţii. În astfel de momente emiţătorii – executanţii îşi asumau adevărate roluri, devenind actori. Pentru ca jocul să capete sensurile indicate de tradiţie se costumau, îşi decorau ţinuta cu anumite însemne, îşi confecţionau obiecte simbolice. Poezia ceremonialurilor de trecere este, prin excelenţă, alegorică şi simbolică, căci, multe din etapele evenimenţiale sunt proiectate în zone fabuloase. De exemplu, mirele este un tânăr împăra, iar mireasa – o zână, între ceata peţitorilor şi rudele miresei se dau lupte ca între două oşti, zorile sunt concepute ca fiinţe mitologice, iar bradul întruchipează pe cel decedat . . . Discursul are o funcţie metalingvistică, în măsura în care fiecare ceremonial de trecere este descris prin explicaţii multiple. Codul este simbolic, pentru că fabulaţia este alegorică, iar performerul specializat(naş, vornicel, bocitoare, moaşe ş.a.) se adresează, în funcţie de contextul situaţional, colectivităţii, familiei, rudelor, nenăscutului sau defunctului. Cuvântul este înzestrat cu forţa magică de a asigura, prin urare, împlinirea optimă a destinului natural al nou-născutului, însurăţeilor sau de a apăra copilul, tinerii căsătoriţi, pe cel decedat de tot ceea ce poate fi ostil. Zicerea ceremonială din Cântecul zorilor are, însă, şi valenţe suplimentare: cuvântul - invocaţie, cuvântul - rugăminte : Zorilor, zorilor,/ Voi surorilor/ Voi să nu pripiţi/ Să nu năvăliţi[12].

Performarea baladei impune atât melodia, cât şi cuvântul (textul), iar acestea ţin de executant. Un oarecare motiv, fie al Mioriţei sau al Meşterului Manole, fie al Ilincuţei sau al Fratelui mort, sună (ca melodie şi structură poetică) altfel în funcţie de arta unui cântăreţ – profesionist, cântăreţ – ţăran sau interpret. Dar există şi un mare număr de balade, cu deosebire haiduceşti, în care cântăreţul îşi împarte rolul cu eroii. Aceştia devin emiţător, pentru că ştiu tot atât de multe despre evenimente, uneori chiar le cunosc mai bine. Balada reprezintă un complex proces narativ, pe parcursul căruia este ţesută o intrigă ce culminează cu un conflict, încheiat cu un deznodământ. Din întreaga fabulaţie se profilează eroii cu un întreg sistem de relaţii. Lăutarul imprimă de la început o natură afectiv – discursivă expunerii sale prin formule de introducere: În sus pe Argeş / prin ăl cărpeniş / prin ăl aluniş / plimbă-mi-se plimba . . .[13] şi expunerea enunţului tematic: domnul Negru Vodă . . .[14] Temele au patimă istorică, unele aducând în prim- plan un material legendar, mitologic, care, la prima vedere, pare perimat pentru receptor. Subiectul place, însă, prin umanitatea de care este străbătut şi prin mijloacele artistice stăpânite de fabulos şi senzaţional. În eposul eroic, evenimentele se acumulează mai ales prin aportul textual al verbului. De aceea, funcţia discursului este mai ales referenţială, iar cuvântul rostit îşi găseşte forţa de a dinamiza şi portretiza. Colportorii urmăresc să cointereseze publicul şi prin o caracteriologie cât mai diversă, adecvată, a personajelor, subliniindu-se, prin intermediul clişeelor itinerante, trăsături morale şi fizice.

Doina, ca expresie a unei voci interioare, devine un comentariu liric făcut de emiţători denumiţi generic badea sau mândra. Aceştia îşi cântă iubirea, suferinţa sau aspiraţiile în doine de dragoste, de dor şi jale, doine haiduceşti, de cătănie, uneori mustrând şi blestemând. Frământările sufletului sunt comunicate prin forma unui dialog convenţional între eroii lirici şi flori, păsări, ape, muntele şi cerul, luna, stelele, o întreagă lume exterioară. Şi totuşi, în spatele trăirilor general – umane, autorii – colportori strecoară lumea lor de gânduri şi sentimente, imprimând textului funcţie emotivă, iar, cuvântului rostit, forţă afectivă. De obicei, prima frază poetică este exclamativă şi debutează cu un vocativ: Bade, de-a ta dulceaţă, / m-aş face floare-n fâneaţă[15], imperativă: Ajungă-te, bade, ajungă . . . / Ajungă-te-un dor şi-un drag . . .[16] sau enunţiativă: Eu trăiesc cu mândra trai, Cum trăiesc îngeri-n rai . . . [17]. Urmează expunerea trăirilor, uneori presărată cu tablouri epicizante, construite prin tehnica paralelismului. Metoda zicerii rămâne aceeaşi, a unei gramatici afective.

Cimilitura este categoria folclorică încorporată sub forma unui discurs metaforic extrem de subtil şi complex. Fundată pe o metodă caracteristică, pe întrebări adresate de performerul-emiţător şi răspunsuri date de către receptor, aceasta aduce şi impune, în chip natural, un mod de expunere enigmatic, ascuns. Ca să aibă un rost în mijlocul cercului de ascultători, întrebarea trebuie să încuie pe cei antrenaţi în joc, iar, pentru aceasta, se recurge la un cod secret, învăluit în haina conotativă. Cuvântul zicerii trebuie, aşadar, să deţină o mare putere metaforică, determinând un răspuns limpede şi precis Rufă – rufoasă / Şade cu boieri la masă (Varza)[18]. În epoca modernă, cimilitura s-a dezvoltat ca specie ludică, un joc de societate foarte plăcut şi antrena, care se desfăşoară în diferite contexte situaţionale: şezătoarea (la dezghiocat porumb, tors de lână etc) sau în lumea copiilor. Astfel, atributul secundar zicerii, forţa ludică, ajunge în prim-plan. Oricum, în nicio altă categorie folclorică nu se poate observa mai bine, ca în cimilitură, strânsa corelaţie între funcţie şi sistemul metaforic chemat la viaţă; din care decurge şi interdependenţa dintre planul expresiei şi planul conţinutului.

Dacă performerul – emiţător al doinei vorbea în numele unei fete sau al unui fecior singuratic, în cazul cântecului de lume el trebuie să fie un profesionist (de obicei lăutar), care să expună publicului, la cerere, o poezie – clişeu pe tema plecării în armata, despărţirii fetei de sat, singurătăţii etc. Cântecele de lume erau cerute de un anumit public, de obicei chefliii sau ascultătorii dornici să audă nimicuri sentimentale, şi, prin urmare, mesajul este expresia mediului. Imaginile poetice oglindesc o actualitate mereu fluctuantă, în strâns raport cu viaţa cotidiană, expunerea se face la modul realist, zicerea este colocvială (uneori trivială) sugerând o falsă sensibilitate, iar cuvântul nu-şi propune decât să evoce şi să actualizeze. După formula introductivă de rigoare: foicică foaie fragă, verde, verde şi iar verde (am luat la întâmplare două exemple) urmează un enunţ liric (Jelui-m-aş şi n-am cui . . .[19]) argumentat apoi episodic: De oftat ce-am tot oftat/ tare furca pieptului mă doare / Sufleţelu mi s-aprinde / focul inima-mi cuprinde[…] De oftat ce-am oftat eu / s-a mâniat Dumnezeu: nu mai plouă, nu mai ninge . . .[20]

Cugetările populare cunoscute sub numele de proverbe sau ziceri şi zicale, vorbe adânci sau cuvinte din bătrâni au un aspect concis şi sintetizează, în forme particulare, observaţii şi reflexii ale unor emiţători avizaţi, spirite alese din popor. În general, mesajul proverbelor comunică asociativ o viziune asupra faunei, florei, cosmosului, aduce mărturii despre viaţa sufletească, morală, prietenie, viclenie, prudenţă etc, aşadar conţinutul proverbelor şi al zicalelor îl formează însăşi viaţa de toate zilele a colectivităţilor, oglindită în forme artistice caracteristice. Cuvântul rostit are o mare putere gnomică sau sentenţioasă, obligând receptorul să decodifice limbajul conativ şi să-şi asume (în cazul dictoanelor) mesajul didactic – moralizator. Performerul interpretează evenimentele, provocările externe, imaginea lumii şi formulează nişte concluzii de natură reflexivă, raportate la om şi la poziţia lui în societate. Zicerea proverbială are caracter semnificativ, exprimarea fiind raportată la două planuri: unul real şi altul alegoric. Un proverb ca Buturuga mică răstoarnă carul mare nu comunică direct şi special nimic despre buturuga şi nici despre car. Va fi fost odată o excepţie care a izbit spiritul şi a devenit regulă în lumea morală. Sau proverbul Apa trece, pietrele rămân este o expresie paremiologică fundată, ca atâtea altele, pe analogii in absentia. Limbajul semnalat are, deci, funcţia de a pune receptorul în contact cu o altă sferă de semnificaţii.

Strigătura este un text liric ce nu poate fi conceput în absenţa receptorului concret, fiind performată în contextul petrecerilor sau, mai cu seamă, al jocului. Fiind spontană, spumoasă, plină de duh. Asemenea poeziei, evidenţiază spiritul satiric, umoristic al emiţătorului şi se construieşte prin intermediul cuvântului rostit ironic şi aluziv. Adresate direct, versurile vizează o persoană aflată de faţă, la horă de cele mai multe ori, şi sunt îmbrăcate într-o haină metaforică, ornată, încărcată de figuri retorice: Asta-i mândra cea voinică, / doarme lângă mămăligă / Mămăliga fierbe-n oală / ea cu somnul se omoară![21]

În sfârşit, se ştie că în culturile primitive basmul sau legenda implicau funcţii magice, fapt atestat îndeosebi de teoriile ritualiste privind originea lor. Cu timpul, implicaţiile magice au fost substituite de funcţii psihologice, aşa cum reiese din ciclul de povestiri 1001 de nopţi. Prin puterea exemplului, aceste categorii folclorice au capacitatea de a influenţa, în mod hotărâtor, atitudinile oamenilor. Cuvântul are aşadar, pe lângă forţa narativă, putere moralizatoare, impunând receptorilor o scară de valori: a binelui, adevărului, dreptăţii ş.a. Povestitorul – emiţător trebuie să cunoască nu numai repertoriul de teme , motive etc necesare discursului narativ, ci, prin talentul interpretativ şi putere creatoare, este necesar să dea receptorului – ascultătorilor sentimentul implicării. Metodele şi procedeele apropierii sunt cunoscute şi discutate: dativul etic, comunicarea directă, oralitate, detalii de tip scenografic şi chiar o viziune dramaturgică.

Aşadar, această trecere în revistă a speciilor şi-a propus să fie doar un studiu succint asupra tipologiei zicerii în folclor din perspectivă semiotică, dar, în acelaşi timp, pragmatică , precizând, în raport cu majoritatea categoriilor literaturii populare, valenţele cuvântului rostit. Discuţia asupra puterii lui magice, simbolice, evocative, aluzive, ludice, sentenţioase ş.a. rămâne deschisă, demonstrându-se, încă o dată, că şi în folclor cuvântul poate fi interpretat ca o funcţie – semn.



[1] I. M. Lotman – Lecţii de poetică structurale, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p.23.

[2] N. Constantinescu – Lectura textului folcloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 90.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem

[5] A. Gorovei – Descântecele românilor, Bucureşti, 1931, p. 227 - 228

[6] Idem, p. 232

[7] Idem, p. 244

[8] Idem, p. 401.

[9] Sabin Drăgoi – 303 colinde cu text melodic, Craiova, f.a., nr. 141.

[10] Rodica Zane – Codul poetic al colindelor, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 157

[11] Tudor Pamfilie - Culegere de colinde, cântece de stea, vicleime, sorcove şi pluguşoare. Întocmite pentru folosul tineretului ce urează la Crăciun şi anul Nou, Bucureşti, f.a.

[12] Flori ddalbe din poeyia populară II, Bucureşti, Edtura pentru literatură, 1964, p.232.

[13]Al. I. Amzulescu Cântece bătrâţneşti, Bucureşti, 1974, p. 460.

[14] Ibidem.

[15] Horia Teculescu – Pe Mureş şipe Târnave, flori înnourate, Sighişoara, 1928, apud. Gh. Vrabie, p. 258

[16] Idem, p.

[17] Idem, p..

[18] A. Gorovei – Cimiliturile românilor,Bucureşti, 1972, nr 677

[19] G. Dem. Teodorescu – Poesii populare române, Bucureşti, 1885, p. 276.

[20] Ibidem.

[21] Flori alese din poezia populară, Antologia poeziei lirice, Bucureşti, 1960, p. 601

 

Revista cu ISSN

Lecturi obligatorii pentru clasa a VIII-…

Lecturi obligatorii pentru clasa a VIII-a   Literatura română Mihai Eminescu Poezii Lucian Blaga Poemele luminii (selectiv) Nichita Stănescu O viziune a sentimentelor (selectiv) Tudor Arghezi Cuvinte potrivite(selectiv) Ioan Slavici Nuvele Gala Galaction Nuvele şi povestiri Fănuş Neagu Dincolo de nisipuri Mihail Sadoveanu Baltagul Francisc Munteanu Prinţesa din Şega Vasile Alecsandri Chiriţa în...

Read more

Metode de interactiune educationala

METODE DE INTERACŢIUNE EDUCAŢIONALĂ                                                                                              Prof. Laura Herman                                                                                    Şcoala “Nicolae Iorga” Baia Mare   Dincolo de accentul informaţional care devine tot mai puţin monopol al şcolii, aspectul formativ şi motivaţional al acesteia se poate...

Read more

Evaluare Nationala 2016

Evaluare Nationala 2016 Vezi Ordinul nr. 5081/2015 din 31 august 2015 privind organizarea si desfasurarea evaluarii nationale pentru absolventii clasei a VIII-a in anul scolar 2015-2016.

Read more

Dezvoltarea creativitatii

STUDIU PRIVIND DEZVOLTAREA CREATIVITÃŢII DE LA NECESITATE SOCIALÃ LA REALITÃŢILE EDUCAŢIONALE   Prof. grad 1 Bechir Ghiulnar Liceul Teoretic “Callatis”, Mangalia     Creativitatea este o trãsãturã complexã a personalitãtii umane, constând în capacitatea de a...

Read more

Dezvoltarea abilitatilor de scriere la l…

DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR DE SCRIERE LA LIMBA ENGLEZĂ   Prof. Gâbu Maria Lorena Școala “Alexandru Moruzi”, comuna Pechea, jud. Galaţi   Dezvoltarea abilităţilor de scriere în limba engleză constituie o parte importantă a muncii profesorului la...

Read more

Sistemul de invatamant din Romania

SISTEMUL DE INVATAMANT DIN ROMANIA   Sistemul de invatamant reprezinta principalul subsistem al sistemului de educatie, care se refera la organizarea institutionala a invatamantului. In cadrul sistemului de invatamant sunt reunite institutiile specializate...

Read more

Campuri lexico-semantice

CÂMPURI LEXICO-SEMANTICE STUDIU DE SPECIALITATE Profesor Andra Elena Diaconu Profesor de limba și literatura română, Școala Gimnazială Fitionești, județul Vrancea Termenul câmp a fost introdus în lingvistică în prima parte a secolului al...

Read more

Influenta statului socio economic si ati…

INFLUENŢA STATUTULUI SOCIO-ECONOMIC ŞI ATITUDINII FAŢĂ DE EDUCAŢIE A FAMILIEI ÎN REUŞITA ŞCOLARĂ   Şeptelean Florina Elvira, doctorand Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca     Reuşita şcolară este influenţată de o multitudine de factori, cei mai importanţi...

Read more