AMINTIRI DESPRE ARGHEZI

Prof. Mihalcea Carla

Şcoala nr.1 Pantelimon-Ilfov

Întreaga creaţie a acestui mare scriitor, Tudor Arghezi, relevă complicatele probleme ale omului modern, spirit complex, confruntat cu realităţi diverse şi dinamice.

Cuvinte cheie: poet, divinitate, artă.

Având în vedere relaţia poet - divinitate în opera argheziană, mă voi referi la amintirile părintelui Valeriu Anania pentru a întregi profilul poetului şi al omului Tudor Arghezi. De ce memoriile acestui prelat, expuse în cartea sa Rotonda plopilor aprinşi? Pentru că, după cum el însuşi afirma:

 “Nu cred ca printre scriitorii de acum, încă în viaţă, să fie un altul care să-l fi cunoscut mai bine pe Arghezi, un altul care, pe durata unui sfert de veac, să-i fi călcat pragul şi să-l fi primit de mai multe ori în odaia lui, faţă de care poetul să-şi fi deschis sufletul mai larg. Nu mulţi îl vor fi văzut pe Arghezi plângând, nu mulţi vor fi fost martori disperării lui. Şi nu mulţi vor fi având o biografie în care Arghezi să se fi înserat cu ponderea unui gest al destinului.”

Frecventându-l la casa din Mărţişor, autorul acestor memorii pătrunde în universul familial şi al creaţiei argheziene. Nu spune că i-ar fi plǎcut casa construitǎ după indicaţiile scriitorului ci că poartă amprenta personalitǎţii lui. “Fugit din călugărie şi rostuit în viaţa socialǎ, lui Arghezi i-a plăcut întotdeauna să se creadǎ, într-un fel, tot la mǎnǎstire... Casa lui Arghezi părea într-adevăr, un mitoc al Mănăstirii Dintr-un Vis.”

Ceea ce l-a cucerit pe Anania, învăţăcel în ale literaturii, erau firescul şi spontaneitatea cu care Arghezi scria şi vorbea “rar, gutural spontan şi colorat, cu asocieri de o uimitoare prospeţime. Când îi venea bine, nu evita calamburul.”

 “Mi-a plǎcut la Arghezi discreţia muncii literare”; şi Anania descrie chilia, adicǎ odaia de lucru a poetului, o cămăruţǎ simplǎ la parterul casei, cu mobilǎ modestǎ şi câteva lucruri trebuitoare, o etajerǎ cu câteva cǎrti şi mape, un radio, o gravurǎ a Mitzurei, o icoanǎ veche înfǎtişând pe Sfântul Nicolae, un şirag de mǎtǎnii vegetale numite Lacrimile Maicii Domnului şi o sobǎ de tuci cu burlan. Prin fereastra deschisǎ se vedea o creangǎ ,, spânzuratǎ de cer”.  A remarcat ordinea de pe masa de lucru unde nu se aflau manuscrise ,,uitate” sau rǎvǎşite.

Din amintirile parintelui Anania mi s-a pǎrut interesant sǎ reţin mai ales pe acelea legate de experienţa monahalǎ a lui Arghezi. Din acestea reproduc în continuare:

“Arghezi purta în sine nostalgia unei vieţi monahale prin care trecuse ca un meteor, nostalgie pe care i-o surprinsesem de nenumărate ori în lungile noastre conversaţii din chilia lui cu velinţa olteneascǎ sau la masa de sub vişin. Nu mi-a spus niciodatǎ – şi nici nu l-am întrebat – ce anume îl fǎcuse pe tânǎrul de 20 de ani sǎ batǎ la poarta mǎnǎstirii şi sǎ solicite azilul unei tagme pentru care, evident, nu era fǎcut; dar unele nuanţe ale istorisirilor lui m-au facut sǎ cred cǎ sǎrǎcia în care se zbǎtea nu fusese strǎinǎ de o asemenea hotǎrâre. Mai mult, aş bǎnui cǎ, la vârsta aceea, Theo nu se credea fǎcut nici pentru viaţa obişnuitǎ.”

Această ultimǎ idee se sustine şi prin pǎrerea poetului, aceea cǎ unii scriitori, prin natura lor inadaptaţi, ar trebui sǎ poată gǎsi refugiu şi de lucru la mǎnǎstirea Cernica fǎrǎ obligaţia de a se cǎlugǎri, “un fel de cǎlugǎrie << în civil>>”.

Din experienţa monahalǎ, Arghezi a pǎstrat o amintire luminoasǎ, mitropolitul Iosif Gheorghian, ,,naşul” sǎu bisericesc, “un ierarh cǎrturar şi cu o viatǎ foarte curatǎ, cǎruia Arghezi i-a pǎstrat, fǎrǎ umbre, o amintire suavǎ”.

La Cernica, fratele şi apoi ierodiaconul Iosif a stat într-o chilie din casa numitǎ “stǎreţia veche”. S-a ataşat de fratele Petre pe care-l iubea pentru “curǎţia lui sufleteascǎ”. Acesta ziua pescuia şi seara frigea peştii pe cǎrbune, în chilia lui, apoi îl chema pe vecin la ospǎt, cinstindu-se cu vin şi cântând un heruvic, un axion, anixandrele, o priceasna şi în cele din urmǎ un cântec lumesc, Trǎiascǎ regele...

În chilia de la Cernica şi în peisajul mǎnǎstirii, Arghezi a scris poeme ce aveau sǎ fie cuprinse în volumul Cuvinte potrivite.

Nu s-a putut împǎca cu atmosfera şi deprinderile monahale şi mai ales cu intrigile feţelor bisericeşti de la Mitropolie unde fusese adus de mitropolitul Iosif Gheorghian, de aceea  a pǎrǎsit cinul monahal în 1905. În aceastǎ perioadǎ  a avut o legǎturǎ tainicǎ cu Constanţa Zissu, în urma cǎreia a apărut Eliazar. În 1957, Eliazar (cineastul Elie Lotar) a venit la Bucureşti sǎ-şi vadă tatǎl. Împreunǎ, tatǎ şi fiu, însoţiţi de pǎrintele Anania au vizitat Cernica. Reîntors dupǎ mai bine de 50 de ani, Arghezi a trǎit emoţii puternice pe care Anania le-a observat şi astfel a înţeles ceea ce mulţi nu cunoşteau din personalitatea scriitorului:

“În fiinţa lui intimǎ, poetul era un mare emotiv, dar în acelaşi timp era posedat de un demon care-i denunţa emotivitatea drept slǎbiciune şi-l fǎcea sǎ se împotriveascǎ propriei lui naturi. Ironia sarcasmului, deriziunea, grotescul, erau tot atâtea arme cu care se apǎra de sine însuşi. Lacrimile interioare îi opunea virulenţa unui verb corosiv, menit s-o striveascǎ”

Şi continua relatând alte împrejurǎri în care a observat comportamentul şi opiniile marelui scriitor:

“... Arghezi nu vedea lumea printr-o oglindǎ strâmbǎ, ci o strâmba el însuşi spre a-şi disimula propriile-i afecte, de care se sfia în faţa oamenilor şi, poate, în faţa lui însuşi. Sufletul lui era departe de a fi o lentilǎ diformǎ sau deformatǎ a universului mare şi mic; altfel nici Cartea cu jucǎrii, nici Ce-ai cu mine vântule? nu s-ar fi nǎscut vreodatǎ. Fireşte, vorbesc de sufletul lui, nu de programul sǎu estetic sau de ipostaza moralistului.”

Poetul a retrǎit multe momente din tinereţe în acea vizitǎ la mǎnǎstirea Cernica. Intrând în chilia lui de altǎdatǎ, nu s-a putut abţine şi “şi-a prins capul în palme şi a prins a plânge cu adevǎrat, abandonându-se într-o cascadǎ de sughiţuri. Eu si fiul sǎu ne-am fǎcut semn, am ieşit tiptil din odaie şi am rǎmas pe cerdac pânǎ ce poetul, uşurat de lacrimi, a venit la noi sǎ ne mulţumeascǎ de singurǎtate.”

Plimbându-se tustrei în asfinţitul soarelui de varǎ, Anania a recitat urmǎtoarele versuri:

            “Sufletul meu îşi aduce-aminte

             Şi-acum şi ne-ncetat de ce-a trecut,

             De un trecut ce-mi e necunoscut,         

             Dar ale cǎrui sfinte oseminte

             S-au aşezat în mine fǎr’ sǎ ştiu

             Cum nici pǎmântul ştie pe-ale lui

             În care dorm statui lângă statui

             Şi-i zǎvorat sicriu lângǎ sicriu...”

Atunci a vǎzut iar sub ramele ochelarilor lui Tudor Arghezi douǎ şiruri de lacrimi pe care el nici nu încerca sǎ le ascundǎ. Mulţi ani mai tarziu, scriind aceastǎ carte, Anania avea sǎ înţeleagǎ gestul lui ca un act de cruzime.

Dar sǎ lǎsǎm spiritele înalte sǎ se odihneascǎ în lumea de dincolo şi sǎ ne vegheze cu îngǎduinţǎ.

BIBLIOGRAFIE

1. GEORGE CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini pânǎ în prezent, Fundaţia Drǎgan, Editura Nagard, Madrid- Paris-Roma, Pelham N. Y., 1980.

2. VALERIU ANANIA, Rotonda plopilor aprinşi, Editura Cartea Româneascǎ, Bucuresti, 1983.