APTITUDINILE ŞI SUCCESUL PROFESIONAL

Profesor Jianu Camelia

Colegiul Tehnic Reşiţa, Caraş-Severin

Aptitudinile se constituie într-un ansamblu de însuşiri de ordin instrumental- operaţional care diferenţiază oamenii între ei în ceea ce priveşte maniera de desfăşurare a diferitelor activităţi, şi mai ales, în ceea ce priveşte randamentul cantitativ şi calitativ al acestora. Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile profesionale. O anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură succesul într-o activitate profesională sau alta.

Abilities to constitute a set of attributes of instrumental-operational nature that differentiates people in terms of each manner of carrying out different activities, especially in terms of quantity and quality of their performance. Among special abilities are primarily professional abilities. A certain combination of abilities and qualities ensures success in an occupation or another.

Cuvinte cheie: aptitudini, profesie, aptitudini didactice, aptitudini profesionale.

Aptitudinile sunt însuşiri sau sisteme de însuşiri, superior dezvoltate, care mijlocesc performanţe supramedii în activitate.

Ø      nu orice însuşire psihică este aptitudine, ci numai aceea care favorizează desfăşurarea unei activităţi cu rezultate supramedii;

Ø      prezenţa unei aptitudini ar putea fi indicată de (referitor la acţiune): rapiditate, volum, precizie, originalitate, eficienţă;

Ø      aptitudinile diferenţiază oamenii, elementul principal constituindu-l randamentul (comportament eficient) calitativ şi cantitativ;

Ø      aptitudinile explică diferenţele între oameni în ceea ce priveşte posibilitatea însuşirii anumitor cunoştinţe, priceperi, deprinderi;

Ø      sunt un “aliaj” între ereditar şi dobândit (exerciţiu, efort, interes, mediu);

Ø      aptitudinile sunt atât premise, cât şi rezultate ale învăţării;

Ø      punerea în valoare a aptitudinilor şi obţinerea performanţelor în activitate sunt condiţionate de participarea altor componente ale personalităţii: motive, interese, scopuri, efort voluntar, perseverenţă.

Capacitatea = aptitudinea plus câştigul ei în calitate, venit prin exerciţiu.

Talentul este o combinare specifică de aptitudini care asigură posibilitatea unei execuții superioare într-o activitate complexă. Cu alte cuvinte, talentul este o aptitudine complexă de nivel superior.

Experienţa ne învaţă că trebuie să arătăm prudenţă în prognoza negativă. Aptitudinile se pot manifesta şi mai târziu (de ex.: W. Scott a scris primul său roman la 34 de ani, scriitorul rus Aksakov a scris prima sa carte la 56 de ani). Aptitudinile se pot manifesta la vârste diferite în funcţie de specificul lor. Astfel aptitudinile senzo-motorii, cum sunt cele sportive, cunosc perioade de înflorire la vârsta tânără, performanţele în acest domeniu se plafonează pe la 25-29 de ani, existând şi excepţii. În domeniul ştiinţei cele mai valoroase lucrări au fost elaborate între 30-50 de ani. 

Notele şcolare nu au valoare predictivă notabilă în ceea ce priveşte creativitatea. Humboldtt era socotit în copilărie ca mărginit, slab înzestrat; se exprimau îndoieli dacă va primi instrucţia necesară; Newton era ultimul din clasă. Linnė era considerat de către tatăl său ca fiind capabil numai “să coasă cizme”. Moliėre mult timp nu a putut învăţa să citească. Pasteur, care a adus contribuţii atât de însemnate în domeniul chimiei organice, în școală era socotit slab tocmai la chimie. Napoleon a fost un elev mediocru în şcoala militară, Verdi a fost respins la examenul de admitere la Conservatorul din Milano, iar juriul care l-a examinat i-a trimis o scrisoare în care era sfătuit să-şi aleagă altă carieră.

Toate aceste exemple – preluate după Al. Roşca - ne arată de ce trebuie să fim prudenţi în prognoza negativă în ceea ce priveşte posibilităţile copiilor. Ceea ce a părut imposibil la o anumită etapă de dezvoltare a copilului se dovedeşte posibil într-o etapă următoare, ca o consecinţă a unei acţiuni educative juste.

 Rolul eredităţii şi al mediului în formarea şi dezvoltarea aptitudinilor

Ø      Aptitudinile sunt înnăscute;

Ø      Aptitudinile sunt dobândite – un rol deosebit îl are activitatea de învăţare;

Ø      Aptitudinile, deşi depind şi de ereditate, sunt influenţate în mare măsură de factorii de mediu şi de educaţie;

Ø      Conform psihologiei moderne : interacţiunea factorilor ereditari şi a factorilor de mediu este foarte importantă. Factorii ereditari au rol de condiţionare a aptitudinilor şi nu de determinare, dotarea ereditară poate îngreuna sau uşura formarea aptitudinilor.

Aptitudinile şi succesul profesional

Ø      aptitudinile favorizează obţinerea succesului profesional (nu în exclusivitate);

Ø      aptitudinile se constituie în cerinţe obligatorii pentru exercitarea unor profesii. În acest sens se alcătuieşte psihograma - document care cuprinde aptitudini pe care trebuie să le deţină cel care doreşte să aleagă o anumită profesie. Dacă nu există capacităţile necesare putem vorbi de inaptitudini - ele constituie piedici serioase pentru practicarea profesiei (pot fi absolute – prezenţa lor împiedică fundamental buna desfăşurare a activităţilor şi relative – prezenţa lor nu împiedică în mod fundamental nici cantitatea , nici calitatea prestaţiilor).

Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile profesionale. O anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură succesul într-o activitate profesională sau alta.

Aptitudinea didactică. Profesorului i s-ar cere următorul set de aptitudini: înţelegere verbală, exprimare verbală, raţionament deductiv (tipic pentru procesul de predare), o bună memorie (a reţine chipurile elevilor), capacitatea de ordonare a informaţiei (progresia logică a expunerii), fluenţa ideilor (a găsi exemple alternative şi versiuni multiple ale aceleiaşi prezentări), originalitate, sensibilitate la probleme, dexteritate manuală (utilizare reuşită a mijloacelor tehnice de instruire). Alţi autori detaliază aptitudinile pedagogice în termeni mai specifici: - a preda în mod accesibil; - a cunoaşte şi înţelege elevul, psihologia lui, lumea lui interioară; - spirit de observaţie şi atenţie distributivă pentru a avea simultan sub control mai multe lucruri; - sentimentul noului, preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace, procedee, metode care să facă munca instructiv educativă mai eficace (ceea ce se numeşte creativitate în munca pedagogică); - aptitudini organizatorice, având în vedere că profesorul lucrează cu un colectiv de elevi, care trebuie să fie organizat şi totodată trebuie să-şi organizeze şi să-şi planifice propria muncă cu elevii (de exemplu, organizarea lecţiei, încadrarea în timp a predării materialului); - limbaj clar şi expresiv, vocabular bogat; - un anumit patos, entuziasm, care să-l facă să vorbească despre descoperiri, călătorii, expediţii, ca şi când ar fi participat el însuşi la ele.

Aptitudinea la matematică. O aptitudine care trezeşte un interes crescând este aptitudinea la matematică, care se conturează mai ales pe la 14-16 ani. Metodologia psihologică de studiu este încă destul de empirică. Se constituie loturi contrastante de persoane, să zicem elevi cu rezultate remarcabile la matematică  şi elevi cu rezultate slabe. Constituirea loturilor se bazează pe aprecierea curentă. În continuare, se alege un set de probe psihologice dar şi de matematică, care să fie discriminative, să conţină un element de creativitate, să pună elevii în faţa unui material inedit sau recent însuşit. Pe baza probelor se aleg apoi indicii care separă net cele două loturi. Studiile făcute (V. A. Kruteţki ş.a.) relevă ca elemente ale aptitudinii matematice: - capacitatea de a generaliza rapid şi extensiv materialul matematic, de a desprinde dintr-un caz dat sau din compararea mai multor relaţii un mod de rezolvare aplicabil şi altor relaţii similare; găsirea rapidă a unor reguli de organizare a datelor, a unui algoritm; - capacitatea de a prescurta (condensa) rapid un raţionament sau un şir de raţionamente şi operaţii; - flexibilitatea gândirii, restructurarea informaţiei, găsirea mai multor soluţii la o problemă dată, trecerea rapidă de la raţionamentul direct la cel invers, formarea asociaţiilor reversibile (asociaţii directe şi inverse); - capacitatea de “privire” şi reprezentare spaţială a figurilor şi relaţiilor spaţiale; îmbinarea şi separarea figurilor; - capacitatea de simbolizare, de utilizare a notaţiilor; - atracţia spre problematic.

Aptitudinea pentru desen şi pictură este o altă aptitudine specifică. Cercetări efectuate în legătură cu talentul la desen şi pictură au arătat că subiecţii care obţin succes în această direcţie reuşesc: - să fixeze rapid, precis şi durabil imaginile vizuale ale obiectelor; - prezintă tendinţa de fixare a întregului cu o înclinare mai redusă spre analiză; - apreciază corect abaterile liniilor de la verticală sau orizontală; - apreciază şi reproduc corect proporţiile obiectelor; - enunţă judecăţi de valoare întemeiate. În scopul determinării acestei din urmă dimensiuni, de pildă, subiecţilor li se dau spre apreciere perechi de tablouri (reproduceri) aparţinând unor artişti cunoscuţi. Din fiecare pereche unul din tablouri este o copie a originalului,  iar celălalt diferă de această copie printr-o singură particularitate, prezenţa sau absenţa unui obiect, poziţia unui element din tablou, proporţiile unui copac etc. Subiectul este pus să aprecieze care tablou din fiecare pereche este mai bun, ţinând seama de trăsătura diferenţiatoare care-i atrage atenţia. Să adăugăm că există o mare varietate de aptitudini profesionale, mai precis însuşiri sau combinaţii de însuşiri cu directivare profesională. O precizare este necesară: numeroase profesiuni nu impun cerinţe deosebite cu privire la nivelul aptitudinal al persoanei care aspiră la exercitarea lor. Se pretinde doar ca însuşirile şi capacităţile individului să se înscrie într-un interval al normalităţii. De pildă pentru însuşirea unei profesii din domeniul prelucrării prin aşchiere a metalelor nu se cer aptitudini specifice. Activitatea ca atare, exerciţiul practic va favoriza prin fondul de informaţii şi deprinderi câştigate, dezvoltarea unor aptitudini latente. Tot aşa şi în multe alte sectoare de muncă apreciate ca fiind clasice trebuie adăugat însă că în prestaţia profesională propriu-zisă, în nivelul de performanţă care va fi atins ulterior, dincolo de o medie se va resimţi însă prezenţa unor aptitudini, fireşte alături de motivaţia în muncă. Cu atât mai mult în situaţii critice sau în situaţii limită – avarii, incidente, accidente etc. – însuşirile personale, adică aptitudinile şi calităţile morale îşi vor spune cuvântul. În termeni asemănători se pune problema şi pentru sarcini de conducere socială, pentru care nu se cere – din punct de vedere psihologic – ca persoana în cauză să se detaşeze prin însuşiri ieşite din comun.

Experienţa arată însă că pentru o persoană ce aparţine tipului de sistem nervos slab, o funcţie de conducere va aduce o mobilizare energetică în exces: sub “povara” răspunderii persoana va fi mereu în alertă, investiţia de energie va fi – în raport cu sarcinile – mai mare decât este necesar, fapt care va duce cu vremea la epuizare. În schimb pentru un tip cu sistem nervos puternic şi echilibrat, aceleaşi sarcini vor apărea mai degrabă “curente”, fără o mobilizare energetică în exces. Un temperament excitabil nestăpânit (coleric), caracterizat prin impulsivitate şi explozii emoţionale, prezintă riscul de a produce relaţii conflictuale.

Un alt pas in alegerea profesiei potrivite și întocmirea unui plan de carieră este acela de a avea o evaluare cât mai corectă şi obiectivă asupra aptitudinilor.

La evaluarea profesională se ia în calcul:

o       aptitudinile

o       valorile

o       personalitatea

Evaluarea personalităţii ne va furniza de asemenea date relevante în alegerea viitoarei meserii.

Evaluarea valorilor ne va ajuta de asemenea să înţelegem ce ne dorim în viaţa profesională.

Evaluarea aptitudinilor ne va ajuta să înţelegem care sunt activităţile la care ne pricepem cel mai bine, dar şi care ne fac plăcere.

Numai printr-o corelare între aptitudinile noastre reale şi dorinţa de a exercita o profesie anume putem ajunge să avem succes.

Bibliografie:

1. A. Cosmovici, L. Iacob, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

2. C. Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

3. D. Purţuc, Modele de instruire formativă specifice disciplinelor tehnice, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1996.