|
DESTINUL ADAMIC ÎN SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ
Prof. Maghiar Adina
S08 „Arany Janos”, Salonta
Articolul de faţă evidenţiază existenţa unei corespondenţe între structura agrară a neamului românesc şi originile adamice ale civilizaţiilor. În sufletul românesc coexistă, însă, şi un suflet de tip pastoral în care regăsim un îndemn spre vis şi unul spre faptă. Abel e cioban, Cain e plugar, iar noi ne aflăm în ţara lui Cain unde Abel nu a murit încă de tot. Filozofia noastră stă sub semnul lui „o fi”, care dăunează fiinţei româneşti, adâncind-o în întunericul nefiinţei.
Absenţa unei problematici a spiritului trece în penumbră cele două mari discipline ale Apusului, teoria cunoaşterii şi etica. Când soluţia aleasă e de armonie, nu poate exista etică, adică o stare de ruptură, de împotrivire, imperativ şi refuz.
Somnul în istoria românească, letargia naţională, ne-a paralizat, singura soluţie de salvare fiind transformarea negativului românesc în pozitiv românesc, „deşteptarea României”.
„Ne trebuie un stat care să ia în mână întărirea conştientă a valorilor constitutive proprii ale neamului românesc”1
Mircea Vulcănescu
Dacă există posibilitatea ca „fiecare dintre noi să fie în situaţia lui Adam (…), înseamnă că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întâia oară”2. Destinul lui Adam care a fost scos din paradis corespunde omului în general şi omului român care trebuie trezit, scos dintr-un mare somn istoric ce i-a atrofiat simţurile. Somnul în istoria românilor, „odihna cea mare, nefiinţa, letargia naţională”3, ne-a paralizat.
Trebuie să ofensăm prin forţă proprie vidul trecutului şi să încercăm să realizăm, să transformăm în realitate ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric. Golul istoric, vidul, resimţit şi de poetul George Bacovia, trebuie umplut cu acţiune, cu instinct combativ şi cu voinţă de afirmare personală.
Şansele unei schimbări la faţă a României se bazează la Emil Cioran pe nucleul spenglerian al evoluţiei culturilor mari şi mici. Procesul umanităţii este o înălţare şi o prăbuşire de naţiuni, „o succesiune dramatică de destine”4. Ascensiunea şi prăbuşirea marilor culturi este un fenomen important în istorie, căci sugerează posibilitatea salturilor istorice. Dacă marile culturi ajung la saturaţie, şi în evoluţia somnolentă a culturilor mici pot apărea fenomene fecunde, care să le ridice nivelul. „Sub aspectul metodologiei, Cioran vizează, de fapt, un model neorganicist, derivat din teoria istoricistă a rupturilor de ritm evolutiv, prin „salt“. Pe de altă parte, modelul nu e structural, ci polifonic, sosit din direcţia „orizontalei“ energetice de sorginte schopenhaueriană şi nietzscheană, colorată în sens spenglerian”5. Potrivit acestui model, între culturile hărăzite „destinal“, „germinal“, să fie mari şi cele mici există o barieră substanţială de netrecut; culturile mari evoluează în indiferenţă faţă de cele mici, acestea din urmă rezervându-şi cel mult dreptul de a micşora prăpastia care le desparte de cele mari prin „febra salturilor“. Ca o consecinţă, o cultură mare îşi poate rezerva luxul de a fi „obosită“, prelungind starea de trândăvie în decadenţă, pe când culturile mici trebuie să demonstreze o continuă stare de efervescenţă vitalistă, dacă ţin să refacă distanţa care le separă de cele mari.
Saltul nu se va realiza prin întoarcerea la origini, printr-un act retardant, de repliere în autohtonism, ci dimpotrivă: prin integrarea în lumea Apusului, prin modernizare”6. Dacă religia, politica sau instituţiile nu pot produce „saltul“, singurul instrument dionisiac, originar, suficient de flexibil pentru a îngloba „forme“ de import rămâne cultura. Cioran precizează limpede că “propăşirea României nu poate fi decât colectivă, un dezacord dintre „substanţa naţională“ rămasă în urmă şi indivizii „culturali“ care au facut un pas înainte, dovedindu-se fatală pentru aceştia din urmă, fiindcă ei ar rămâne singuri, suspendaţi, legaţi de „forme“ care stau atârnate în neant: “Dacă toată România nu pleacă la drum ca să se cucerească pe sine însăşi într-un elan colectiv, indivizii care vor să se salveze dintr-o romanitate deficientă sunt condamnaţi mai curând sau mai târziu ratării, neavând la bază rezistenţa substanţei naţionale“7. Spre partea mediană a eseului însă, autorul sugerează că “ieşirea colectivă din anonimitate poate fi realizată numai prin intermediul indivizilor care o iau înaintea marii mase, fiindcă numai prin indivizi – instrumente ale culturii –, poporul dobândeşte conştiinţa de sine, care e naţională”8. Eseul lui Cioran devine “un ţipăt subminat prin filozofie.”9 „Dacă defectele României, constatate aici, cu pasiunea şi regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne şi iremediabile – notează patetic autorul –, ţara aceasta nu m-ar interesa deloc şi mi-ar părea stupid să scriu o carte de fapte fără o viziune de reformă.“10 România nu a realizat încă, spune Cioran, „o dezlănţuire a fondului esenţial al unei ţări“, prin explozia „primordialităţii“ fondului ei prim, destinal.”11
Întâiul pas istoric al României trebuie să coincidă cu maturitatea spiritului, cu conştiinţa unei schimbări de direcţie, a unei transfigurări: „o naţiune ia conştiinţă de sine însăşi pentru a-şi modifica direcţia şi cursul existenţei sale când înţelege să-şi valorifice toate virtualităţile”12. România trebuie să scoată la iveală alte conţinuturi, să trăiască o metamorfoză a stilului de viaţă. Superficialitatea acestui popor constă în faptul de a se fi mărginit la prima fază a procesului de transformare şi de a fi rămas în situaţia unui spectator inert. Dispreţul pentru forma românească de existenţă, scepticismul ironic constituie lucidităţi care ne revelează numai imposibilităţi şi la care va trebui să renunţăm.
Cioran asociază ratarea în devenirea istorică cu un gol iniţial în structura sufletească a românului, cu „un păcat originar al României”13. Această istorie, echilibrul care ne caracterizează nu reprezintă decât „produsul unor deficienţe psihologice structurale”14. Istoria nu trebuie să fie o scuză permanentă în devenirea noastră, căci „istoria este una a omului”15. Schema formală a sorţii României este una orizontală, caracterizată de pasivitate, scepticism, contemplaţie, religiozitate minoră, anistorie.
Resemnarea presupune înţelepciune, dar, ca fenomen colectiv, înseamnă inerţie, distanţă de viaţă. Istoria este afirmarea vieţii, „adevărurile nu trăiesc, nu sunt vii”16. Cioran consideră că „adevărurile de fiecare zi ale românului sunt paralizante”17, deoarece au tendinţa de a-i răpi omului orice responsabilitate. „Fatalismul este un amoralism al devenirii”18. Se impune o disociere a renunţării, care este un act de autonomie a spiritului, cu valoare religioasă, de resemnare, care înseamnă o inerţie a spiritului, având valoare psihologică.
Dacă religia este văzută de Cioran ca un impediment în devenirea istorică, ca un sentiment prin esenţă nerevoluţionar, care opune veşnicia timpului şi paralizează avântul, se pune problema filosofiei creştine despre care vorbea Mircea Vulcănescu. În viziunea lui Cioran creştinismul românesc este unul pastoral, care „nu stimulează şi nu determină un sens ascendent la comunităţii”19. Greşeala noastră ar fi aceea de a fi integrat moartea în ordinea firească, obsesia veşniciei ne scoate din realitate, trăind deasupra devenirii. Eroarea unei viziuni a lumii contopite cu divinitatea este evidenţiată şi de Mircea Vulcănescu. O lume fără consistenţă proprie, având numai „un caracter de miraj al Dumnezeirii”20, este în pericol de a-şi pierde substanţa religioasă, luând numele de panteism. O filozofie creştină poate aduce beneficii unei naţiuni prin acceptarea unei misiuni apologetice a acesteia( coborârea sensului „experienţei creştine în sfera experienţei umane”21). Nae Ionescu şi Lucian Blaga regăsesc în filosofia lor spiritul, tensiunea dintre om şi lume, acea „ruptură fecundă, tragicul, căderea”22, depăşind conflictul creat în filosofia românească între dimensiunea păgână şi cea creştină. Doar teologicul care dă sentimentul dezastrului ar rupe acea „prelungire în eternitate sub formă materială”23. Creştinismul se afirmă ca o realitate esenţială a vieţii în măsura în care normele etice, atitudinile în faţa vieţii şi a morţii, concepţia despre muncă, valoarea efortului, rolul femeii sau al copilului derivă din sentimentul creştin.
Dorul amăgitor de eternitate, „aparent elixir al inimilor sfâşiate”24, nu înseamnă decât renunţare în faţa timpului şi spaţiului. Acesta exprimă un raport negativ cu lumea, o excludere din sfera acesteia, fiind o chemare spre vag, „o alunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe suprafaţa mobilă a vieţii”25. Infinitul negativ al acestei psihologii trebuie convertit într-unul pozitiv, eroismul. Sufletul românesc trebuie să străbată drumul de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului pentru a nu amorţi în fantasme. Tribunalul istoriei înregistrează şi judecă fapte, nu idealuri. Paradisul terestru este doar o reminiscenţă a edenului originar, care nu se poate construi aici. „Pasiunea de absolut, în viaţa asta meschină, este drumul prăbuşirii”26.
România s-ar putea individualiza în lume dacă ar executa o conversiune a negativului în pozitiv, fenomen justificat de Hegel în logică. Schimbarea la faţă nu se poate face decât printr-o modificare structurală pe bază de orientare colectivă, prin trecerea de la contemplativ la politic, de la apolinic la dionisiac. România trebuie să se afirme în lume, să se ştie că nu numai România este în lume, ci şi lumea în România. „De nu vom trăi apocaliptic destinul, cu febră şi pasiune de sfârşit în începuturile noastre, suntem pierduţi”27.
Note bibliografice
1 Vulcănescu, M., Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991 , pag. 25
2 Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 , pag. 38
3 idem, ibidem, pag. 104
4 Borbely, Ştefan, Atributul excelenţei, I, www.observatorcultural.ro, nr. 19, sept. 2004, pag.5
5 idem, ibidem
6 idem, ibidem
7 idem, ibidem
8 idem, ibidem
9 idem, ibidem
10 idem, ibidem
11 idem, ibidem
12 Cioran, Emil, op. cit., pag. 44
13 idem, ibidem, pag. 57
14 idem, ibidem, pag. 57
15 idem, ibidem, pag. 58
16 Spengler, Oswald, Declinul Occidentului. Schiţă de morfologie a istoriei universale, Partea a II-a, Perspective ale istoriei universale, Editura Beladi, Craiova, 1996, pag. 23
17 Cioran, op. cit., pag. 61
18 idem, ibidem, pag. 61
19 idem, ibidem, pag. 75
20 Vulcănescu, Mircea, Posibilităţile filosofiei creştine, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, pag. 29
21 idem, ibidem, pag. 40
22 idem, ibidem, pag. 98
23 idem, ibidem, pag. 100
24 Cioran, Emil, op. cit., pag. 177
25 idem, ibidem, pag. 177
26 idem, ibidem, pag. 138
27 idem, ibidem, pag. 198
Bibliografie
Borbely, Ştefan, Atributul excelenţei, I, www.observatorcultural.ro, nr. 19, sept. 2004
Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Spengler, Oswald, Declinul Occidentului. Schiţă de morfologie a istoriei universale, Partea a II-a, Perspective ale istoriei universale, Editura Beladi, Craiova, 1996
Vulcănescu, M., Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991
Vulcănescu, Mircea, Posibilităţile filosofiei creştine, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996
|
