DIMENSIUNEA EDUCATIVĂ A NARAŢIUNILOR ARHETIPALE

Prof. Anca Pascui,

Liceul Teoretic ,,Ioan Buteanu”, Şomcuta Mare, Maramureş

Următoarea lucrare a avut ca punct de plecare fascinaţia pe care omul de pretutindeni a resimţit-o faţă de naraţiunile arhetipale: basm, mit, epopee. Obiectivul nostru a fost acela de a demonstra că structurile narative antice, dincolo de capacitatea lor extraodinară de a sedimenta arhetipuri culturale primordiale şi coduri îndepătate de comportament uman, pot releva un potenţial educaţional nesperat. Aceste forme narative au o funcţionalitate originară educaţional-iniţiatică, fiind modalităţi de prezentare dinamică a valorilor universale ce transcend epocile şi se adresează tuturor categoriilor sociale. Ele pot fi utilizate în educaţia pentru valori, morală sau civică a tinerelor generaţii.

În orice cultură, orală sau scrisă, arhaică sau modernă, mică sau mare, poveştile constituie modalitatea prin care sunt transmise viitoarelor generaţii modele de comportament, precum şi valorile de bază ale societătii umane. Marii educatori au folosit naraţiunile arhetipale ca metodă didactică pentru transmiterea valorilor. În culturile arhaice, educaţia era gândită ca un traseu narativ, prin care tânarul era iniţiat în misterele comunităţii adulte, făcându-i-se cunoscută calea de legătură cu transcendentul. Basmul, mitul şi epopeea reprezintă forme cultural-universale care realizează legătura între imaginaţie şi învăţare, utilizând tehnici eficiente de stimulare a psihicului. Ele conţin modele la care elevul poate apela pentru a-şi trasa principalele cadre de reper, necesare marii lui ,,călătorii” spre căpătarea încrederii în sine şi dobândirea independenţei. Elevul îşi construieşte o imagine despre sine pornind de la eroul de basm sau mit. Eroul este un model care a îndeplinit în permanenţă un rol extrem de important în jalonarea identităţii spirituale şi morale a tinerilor. El educă cititorul, indiferent de vârsta, şi cultivă virtuţi morale fundamentale: dragostea pentru adevăr, bine şi frumos, cinstea, demnitatea, curajul sau omenia. Graţie acestor naratiuni, elevii îşi însuşesc un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, îşi dezvoltă capacităţile intelectuale şi îşi formează o concepţie despre lume şi viaţă, o conduită şi o conştiinţă morală. Exprimând întelepciunea şi năzuinţele omenirii, necazurile, reuşitele sau eşecurile de orice fel, lupta dusă cu forţele naturii, relaţiile dintre oameni, naraţiunile arhetipale îi ajută pe elevi să înţeleagă complexitatea vieţii. Prilejuind adolescenţilor puternice emoţii estetice, basmul, mitul şi epopeea reprezintă mijloace excelente de educare a gustului pentru frumos. Lumea imaginarului facilitează înţelegerea unor legi elementare si fundamentale ale lumii, prin specificitatea confruntărilor care se întemeiază mereu pe ciocnirea dintre esenţă şi aparenţă, dintre virtuţi şi defecte, dintre bine şi rău.

Din păcate, locul ocupat de basm, mit şi epopee în cadrul fenomenului educaţiei contemporane nu este pe deplin înţeles. Basmul, de exemplu, este perceput ca instrument educativ cel mult pentru vârsta preşcolară. Elementele de mit şi epopee sunt atinse doar tangenţial în cadrul orelor de literatură universală, aşadar, la profilele umaniste. Cu toate acestea, imaginarul arhetipal are valenţe educative, în special de iniţiere, aşa cum observa Eliade:

,,Basmul reia şi prelungeşte iniţierea la nivelul imaginarului. El nu constituie un divertisment sau o evaziune, decât pentru conştiinţa banalizată, şi îndeosebi pentru conştiinţa omului modern; în regiunile abisale ale sufletului, scenariile de iniţiere îşi păstrează gravitatea şi continuă să-şi transmită mesajul, să-şi opereze mutaţiile. Fără să-şi dea seama, şi crezând că se amuză, sau că evadează, omul care trăieşte în societăţile modern încă mai beneficiază de această iniţiere imaginară oferită de basm[…]. Ne-am putea întreba dacă basmul minunat nu cumva a devenit foarte de timpuriu un dublet facil al mitului şi al ritului de iniţiere, dacă nu cumva a avut acest rol de a reactualiza probele de initiere la nivelul imaginarului şi al oniricului.”

Într-o lucrare extrem de interesantă, un material ce se înscrie în coordonatele moderne ale ştiinţelor educaţiei, Ştefan Popenici, cercetător la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, analizează valenţele educative ale imaginarului arhetipal. Autorul afirmă:

„Şcoala este redefinită în termeni narativi, pornind de la cultura organizaţională până la segmentele de învăţare şi practicile profesionale didactice, cuprinzând competenţele, sarcinile, abilităţile etc.”

În cercetarea sa, Ştefan Popenici atrage atenţia asupra necesităţii conştientizării existenţei ritualului în viaţa şcolii. În basm, ritualul marca treceri în noi niveluri de vârstă şi de cunoaştere. Acestea sunt prezente în mod informal şi, adesea inconştient, în toate formele de manifestare a vieţii şcolii, indiferent că poartă denumirea de „bal al bobocilor”, „examen”, „teză” sau „bacalaureat”. Autorul identifică numeroase trăsături ale ritualurilor:

·         Ritualurile sunt instrumente de integrare psihosocială şi de formare a personalităţii individului;

·         Majoritatea ritualurilor şcolii sunt seculare. Ca şi cele întâlnite în basm, ele utilizează calităţile formale ale repetiţiei, ale „comportamentului special” sau stilizării, ale stilului evocativ prezentaţional sau ale naraţiunilor dramatice, de punere în scenă;

·         Ritualurile conţin un repertoriu de alegeri de tip moral, social şi cultural pe baza cărora sunt stabilite anumite reguli sociale, culturale şi comportamentale;

·         Ritualurile pot fi întâlnite în şcoală în tipuri diferite: de instituire, de celebrare, decorative sau ceremoniale;

·         Ritualurile sunt caracterizate de abilitatea de a transforma, de a modifica nivelul social şi ontologic al indivizilor integraţi în ceremonia povestirii şi desfăşurării lor;

·         Ritualurile sunt o transpunere ceremonială rpin intermediul căreia se reactualizeazî şi se retrăieşte un eveniment-model.

Aşadar, ritualul are funţie de integrare căci, săvârşindu-l, novicele/neiniţiatul/elevul are acces la noile realităţi, parcurge etape, este acceptat în comunitate. Rostul ritualului este de a-l ajuta pe individ să fie conştient de noua sa condiţie. Educaţia formală conţine elemente simbolice integrate în coduri cu funcţie rituală. Actorii implicaţi în viaţa şcolii le percep adesea doar la nivelul inconştientului. Fiecare moment al parcursului şcolar se circumscrie unui ritual: prima zi de şcoală cu ceremonialul specific, intrarea într-o nouă clasă ce presupune etape de ritual precum identificarea nou-venitului (cine este, de unde vine, de ce vine), acceptarea acestuia, integrarea în colectiv, trecerea dintr-un ciclu de învăţământ în altul, moment care marchează debutul unui traseu nou alături de un alt maestru/profesor, examenele ce delimitează finalul sau începutul de drum şi, totodată, evaluarea performanţelor obţinute la un moment dat, serbările sau momentele ceremoniale, cu fastul lor care subliniază bucuria călătoriei şcolare. Toate aceste evenimente au structură repetitivă, fiind ritualizate pentru a impune şi menţine valori sau reguli. Ritualul guvernează şi sfera schimburilor sociale şi a relaţiilor dintre actanţi, fie că e vorba de elevi, profesori, directori sau părinţi. Fiecare profesor transmite şi impune prin ritualuri regulile pe care le doreşte a fi urmate în activitatea sa la clasă, chiar dacă acest demers simbolic este uneori realizat inconştient.

Din acest punct de vedere, imaginarul basmului, al mitului sau a epopeii îşi justifică valenţa educativă prin aceea că oferă un model al felului în care practicile eroului şi ale mentorului sunt structurate de ritualurile care asigură coerenţă grupului, condiţie sine qua non a eficienţei şi a reuşitei.

În acelaşi demers de analiză a imaginarului educaţional, Ştefan Popenici examinează statutul profesorului dintr-o seducătoare perspectivă a arhetipului. Astfel, ipostazele identificate sunt: profesor/mentor, profesor/maestru spiritual, profesor/erou. Arhetipul mentorului este un motiv mitologic care în spaţiul basmului românesc este reprezentat de cal. Făt-Frumos apare în prima parte a naraţiunii ca novice, de fapt, un elev neiniţiat, dispus totuşi să înveţe de la cei din jurul lui. În majoritatea cazurilor, mentorul este reprezentat simbolic de calul însoţitor, ajutor de nădejde în probele prin care trece Făt-Frumos. Calul este un element-cheie în economia imaginarului din basme; este mai mult decât un însoţitor, este un maestru spiritual pe care eroul îl va asculta mereu. Înţelept, cunoscător al misterelor vieţii, acesta îi va asigura novicelui superioritatea în faţa forţelor malefice.

Motivul calului de condiţie excepţională, dotat cu atribute magice este întâlnit pe arii culturale extrem de largi. Apare în cultura arabă, în Grecia antică (Pegas şi Chiron), în Scandinavia (Sleipnir), în Caucaz (Merani). Autorul Pedagogiei alternative apropie imaginea calului din basmul românesc cu cea a centaurului Chiron, cele mai importante calităţi ale sale fiind înţelepciunea şi cunoaşterea marilor secrete ale vieţii. Anticul Chiron este figura consacrată de educator, centaurul fiind ubicuitar în momentele literare şi figurative ale epocii în rolul unic de profesor al eroilor. El îl învaţă pe Achile sporturile cavalereşti, artele şi chiar chirurgia. Este un profesor care îl instruieste pe erou de la începutul până la finalul călătoriei şi îl transformă în stăpân al cunoaşterii. Structura este similară cu cea a personajului din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. O altă imagine simbolică în care putem identifica profesorul este cea a lui Mentor din mitologia Greciei antice. Mentor este un personaj al epopeii greceşti în care Homer povesteşte aventurile lui Odiseu. Autorul grec a transpus arhetipul primar într-o operă de geniu, oferind un nume pentru ceea ce a devenit universal cunoscut profesorul-model. Mentorul este un arhetip al profesorului care înglobează calităţile necesare educatorului pentru a deveni sprijin şi îndrumător discipolului în incredibila aventură a cunoaşterii. Similarităţile sunt explicabile prin faptul că arhetipul este comun, fundamentat de o structură arhaică profundă: mentor, maestru, cal năzdrăvan, şarpe, toate sunt denumiri ale unui arhetip primordial şi unic.

Aşadar, din aceasta perspectivă inedită, imaginarul arhetipal oferă modelul unui actant al procesului educativ, profesorul, şi sugerează posibile roluri ale acestuia:

·         Consilier: sfătuieşte, îndrumă elevul-erou în aventura cunoaşterii;

·         Călăuză: mentorul îşi foloseşte propriile cunoştinţe în alegerea celui mai bun traseu; în spaţiul necunoscut pe care îl traversează elevul, profesorul ştie reperele, mijloacele şi soluţiile necesare atingerii obiectivelor;

·         Prieten: profesorul ştie să asculte, să sprijine la nevoie, să ajute;

·         Magician: cunoştinţele pe care le deţine profesorul îi conferă uneori postura de magician;

·         Maestru: relaţia profesor-elev evoluează pe o scară determinată de scopul mentoratului, de ajuta elevul să obţină noi cunoştinţe, abilităţi, competenţe;

·         Susţinător: în călătoria sa, elevul beneficiază de sprijinul şi suportul profesorului.

Mentorul şi ideea de mentorat există în preocupările ştiinţelor educaţiei din ultimul deceniu. Mentoratul desemnează un model care atrage atenţia teoreticienilor prin eficienţa sa. Noile educaţii redimensionează ipostaza profesorului şi îi oferă roluri complexe şi variate. Indiferent de domeniu, matematică, socio-umane sau ştiinţe, structura relaţiei mentor/profesor – erou/elev ar trebui să parcurgă următoarele etape:

·         Identificarea: eroul îşi identifică mentorul;

·         Disponibilitatea: profesorul îşi face cunoscută disponibilitatea de a însoţi elevul în itinerarul pe care acesta îl propune;

·         Mentoratul: prin muncă susţinută, scopurile sunt atinse, dificultăţile înlăturate în cadrul unei relaţii complexe în care profesorul îşi adaptează mereu demersul didactic în funcţie de nivelul atins de elev;

·         Retragerea: reprezintă ultima etapă şi constă în despărţirea celor doi protagonişti. Mentorul acordă prin retragerea sa independenţă deplină elevului, condiţie necesară pentru devenirea acestuia.

Bibliografie

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978

Kieran, Egan, Predarea ca o poveste, Editura Didactica Press, Bucureşti, 2007

Popenici, Ştefan, Pedagogia alternativă, Editura Polirom, Bucureşti, 2001