INTERVIU CU ALEXANDRU MACEDONSKI ÎN POETICA SA

(1854-1920)

Miron Costina Violeta

                                         Prof. drd. la Şcoala cu cls. I-VIII, Tălpaş

Alexandru Macedonski, care a dat expresie atât de adâncă unor conflicte de esenţă, atâtor elanuri idealuri, absolute, atâtor elenuri ideale, absolute, atâtor nostalgii estetice, unite cu impulsuri şi chemări profunde ale vieţii, care transmite numai dinamism, exuberanţă, combativitate, sarcasm, optimism şi pasiune estetică, este astăzi mai aproape de noi ca niciodată.(Adrian Marino)

Alexandru Macedonski ocupă un loc de interferenţă în literatura noastră, între romantism şi curentele literare moderne: simbolism, prerafaelitism, parnasianism, wagnerism, naturalism, baroc, ermetism, suprarealism. Este promotor al simbolismului în literatura noastră, este în acelaşi timp promotorul literaturii noastre moderne din perioada interbelică.

 Cu Alexandru Macedonski se iaugurează, pentru prima oară în literatura română, psihologia poetului “blestemat”, neînţeles şi prigonit de contemporani, dar nu şi-a pierdut niciun moment credinţa într-o dreaptă evaluare din partea posterităţii, după cum ne spune un cutremurător epigraf din volumul Excelsior (1885):

Dar când patru generaţii,/ Peste groapa mea vor trece,/ Când voi fi de-un veac, aproape,/ Oase şi cenuşă rece/ Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin/ Şi-al meu nume, printre veacuri/ Înălţându-se senin,/ Va-nfiera ca o stigmată/ Neghiobia duşmănească/ Cât vor fi în lume inimi/Şi o limbă românească/.

Deşi beneficiază de o exegeză largă – cea a lui Adrian Marino (Viaţa şi Opera lui Alexandru Macedonski, 1966-1967) – şi de cel puţin două sinteze remarcabile semnate de Tudor Vianu (Alexandru Macedonski în Scriitori români, vol. II, 1971) şi Mihai Zamfir (Introducere în opera lui Alexandru Macedonski, 1972), interpretarea operei macedonskiene este departe de a fi încheiată.

- În Noaptea de martie, publicată în Literatorul (1882), Alexandru Macedonski  consideră noaptea naşterii sale, blestemată: “Noapte, blestemată noapte,/ Clipă rea şi nemiloasă,/ Înfiereze-te azi plânsul,/ Ca şi râsul meu amar.” Este multă durere în aceste versuri, de poet damnat, de poet blestemat, care luptă cu un destin potrivnic. Aşa a fost întreaga viaţă?

- Deşi m-am născut la Bucureşti, perioada copilăriei la moşia de la Pometeşti şi Adâncata a fost cea mai fericită. Eram copil de vreo şapte ani, dar nu voi uita niciodată grămezile de prune ce se strângeau sub fiece pom şi ce mergeau crescând, că băieţii şi fetele veneau mereu cu postăvile încărcate, şi părea că prunăria n-o să se sfârşească de cules, fiindcă da în anul acela roade îndoite. De sărbătorile Paştilor toată familia se aduna sub acelaşi scump cămin.

- Care sunt lecturile care au încununat copilăria lui Alexandru Macedonski?

- În biblioteca defunctului meu părinte se găseau între trei şi patru mii de volume printre care abia se găseau zece sau cincisprezece cărţi scrise de autori români printre care Bolintineanu, Depărăţeanu, Creţeanu, Alecsandri, Ion Heliade-Rădulescu.

- Debutul literar are loc la vârsta de 16 ani, când vă aflaţi la Viena, apoi vă întoarceţi la Adâncata, (Dolj) ce aţi simţit la revederea locurilor copilăriei?  

- În fine, revăzut-am acele scumpe locuri,/ Acea frumoasă casă din vârful unui deal/ Pe unde în pruncie săltam în mii de jocuri/ Cu inima curată, cu gândul virginal! Am revăzut şi valea şi selba-ncântătoare/ Pe unde Amaradia îşi duce al său mers,/ Şi am văzut p-o stâncă- de vânturi şi de soare/ Cum numele meu d-acolo nu s-au şters.

- Din cauza publicaţiei antidinastice 10 Mai, cu prilejul suirii pe tron a principelui Carol, Alexandru Macedonski e nevoit să plece în străinătate la îndrumarea mamei îngrijorate, la reîntoarcerea la locurile natale, sunteţi dus la Văcăreşti de către poliţia Craiovei pentru trei luni jumătate. Cum este resimţită acea perioadă?

- Prima noapte ce petreci la Văcăreşti este fioroasă. Ideea că te afli sub acelaşi acoperământ cu atâţi ucigaşi şi răufăcători îţi face o impresiune din cele mai rele. Încuietul zăvoarelor, strigătul „Cine e acolo?” al sentinelelor sunt de asemenea de natură a-ţi mări neliniştea. Apoi inima începe să vină la loc, mai ales că N. Fleva, colegul meu de temniţă îmi povestea cum în America ferestrele penitenciarelor erau împodobite cu ... trandafiri, deţinuţii puteau să se delecteze cu cântecul ...privighetorilor aflate în coliviile agăţate de gratii.

(Cu privirea aruncată printre gene, poetul se pierde în contemplarea unui decor îmbietor şi himeric, uitând cu voluptate de acest loc sordid şi sumbru.)

- Fiindcă aţi avut de suferit de pe urma şefului poliţiei un oarecare Gherghel aţi ticluit în grabă o adresă din partea Ministerului de Interne, cum că poliţaiul Gherghel este numit prefect. (Un zâmbet de satisfacţie pe chipul poetului). Poliţaiul ia farsa în serios, iar când adevărul iese la iveală aţi fost numit administrator al plajei Sulina. Care este impresia acelui loc?

- Cât de frumos era, sau mi se păruse mie acel oraş! Călare pe unul şi pe celălalt ţărm al Dunării, sub un cer oriental şi oglindindu-se în micile valuri albastre, ale marei scurgeri de apă, acest oraş se rezema în dreapta şi în stânga pe nesfârşitele bălţi ale Deltei.

- Destinul v-a fost influenţat de acea epigramă nefastă, tipărită o dată cu  ultima noapte a lui Mihai Eminescu, care a condus la neînţelegeri de-a lungul timpului. Ce se mai poate adăuga acum?

- În socoteala acestei epigrame nu s-a speculat numai nimicirea mea şi numai înălţarea lui Eminescu. Mulţumită ei s-au ridicat microbii literaturii de astăzi. Bunăoară, reputaţiunea lui Vlahuţă n-are altă sorginte. A fost un timp când era destul să te declari apărător al lui Eminescu ca să fii proclamat poet sau prozator mare. În asemeni condiţiuni, era logic ca cei mai mulţi să se azvârle asupra mea. Ziarele lor m-au anatemizat, m-au excomunicat. Nu este secătură, care să nu voiască să-mi dea lecţiuni literare, nu este om cât de jos căzut care să nu voiască să-mi dea lecţiuni de moralitate. Acei care-ţi mâncaseră în casă (constată cu mâhnire) sunt cei d-întâi, care să-ţi arunce cu piatra.

- Un Alexandru G. Djuvara, ex-discipol vă doreşte acum “o înmormântare de clasa 1”, un Mathei Botez demisionează de la Literatorul, urmat de alţi membri ai comitetului central al Literatorului.

 Începe să vi se spună, chiar de către scriitori de alt nivel în comparaţie cu ceilalţi, “Macabronzes” şi mai ales “Macabronski” de către Caragiale, de exemplu, care nu vă mai scoate din „şeful şcoalei simboliste, onor dl. Al. Macedonski”,.  Duiliu Zamfirescu atacă şi el “nemurirea” Domniei Voastre prin versurile : Că el toarnă-atâtea bronzuri/Cu ardoare neînfrântă,/Ştie că posteritatea/N-o să-i toarne niciodată. 

             Ce puteţi spune în legătură cu aceste atitudini?

      - Gloria este nestima generală.

- Ce aţi mai precizat în legătură cu acea epigramă adresată lui Eminescu în cel mai nepotrivit moment, cel al agoniei în faţa morţii?

-                     Într-o scrisoare lui Gr. Ventura am precizat: Nu sunt  ţinut să dau seama nimănui cui adresez epigrame atunci când adresez epigrame cu necunoscutul X; v-o declar sus şi tare şi socotesc ca o lipsă de lealitate afirmări ce ar voi să desemneze pe oricine altul.  Niciodată nu am adresat nicio epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina era scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea ce l-a izbit. Ştiu că am dat această epigramă la tipar înainte de nenorocirea ce l-a izbit. Ea nu putea deci să-i fie adresată. Ştiu iar că întâlnind pe Grig. Ventura în ajunul apariţiunii Literatorului şi aflând de la dânsul că Eminescu a fost dus la casa de sănătate a doctorului Şuţu, am venit îndată la redacţiune, unde i-am dat această veste lui Th. M. Stoenescu. Mai mi-aduc aminte, în sfârşit, că Th. M. Stoenescu mi-a atras atenţiunea că epigrama mea din numărul ce trebuia  să apară putea să întâmpine din partea unora interpretarea ce i s-a dat. M-am mirat mai întâi de presupunerea ce făcea Th. M. Stoenescu, dar nu mult după aceasta, l-am rugat  să se ducă la tipografie şi să-i oprească publicarea. Plin de râvnă, ca totdeauna a şi alergat la impremeria noastră, dar ziarul apăruse. Este o infamie ce mi-a fost pusă în cârcă de oameni interesaţi să-şi facă un steag şi un titlu de glorie din ipocrita şi falsa milă pentru cel, pe care singuri l-au împins în prăpastie şi care voiau totodată să răstoarne mişcarea sufletească de la Literatorul.

- Există efectiv la Alexandru Macedonski un “fatalism”?

- N-am noroc. Să fie voia soartei. Ce pot să fac?. Nu e deajuns să scrii un cap de operă , sau să fii om de geniu, ci mai e ceva. Acest ceva se numeşte norocul ... Pentru mai toţi oamenii cari au lăsat urme prin faptele lor, numai norocul singur şi-a spus cuvântul hotărâtor.

- De unde ideea de a înfiinţa Cenaclul Literatorul?

- Să mă ... cu câţiva tineri, prieteni buni, inteligenţe cutezătoare, şi cu ei împreună să pun la cale pământul şi cerul ...

 -Ce vă doriţi pentru literatura română?

- Eu aş mai vrea şi altceva: Să nu mai luăm modele nici chiar din alte literaturi. Românul să fie român, ungurul ungur, iar rusul muscal. Fiindcă vedeţi: aceste deghizamente sufleteşti sunt mai mult decât nimic.

   - Referitor la Poema poemelor , ce este o poemă , luată într-un înţeles mai larg, nu numai ca gen literar, dar şi ca definiţie globală a poeziei?

 - O poemă ... după mine, trebuie să conţină tot : supărare, suferinţi, lăcrămi, disperări, dezgustări, scepticism, filosofie, credinţă, ironie, amor, înţelepciune, nebunie. O poemă trebuie să fie însăşi inima omului. Totul trebuie să întâlnească într-însa în confuziune şi pe neaşteptate, aşa cum este în viaţa reală. Râsul să fie lângă plâns; ura lângă amor. De la sublim la trivial, iată ce înţeleg eu prin o poemă, iată ce trebuie să fie ea! Pentru acest cuvânt, ea se compune din tot ce s-a scris şi s-a făcut până acuma, bun sau rău, şi se numeşte poema omenirii.

-Care este concepţia Domniei Voastre despre viaţă?

-Pentru mine, viaţa are un conţinut precis, aproape apriorioc, un sens, o structură, o tipologie, o ierarhie proprie de valori.

  - Alexandru Macedonski este prin definiţie un refractar, un nonconformist, un veşnic predispus la revoltă, dar este închinat spre confesiune. Macedonski este prin definiţie un sociabil, chiar un monden, el nu fuge de lume ci numai de lumea filistină, vulgară, duşmănoasă, care-l fluieră de la galerie şi-l înjură în presă.  Structura sa sufletească, net antiburgheză, nu se putea desfăşura în voie în această societate.

Puteţi să vă definiţi în câteva cuvinte?

- Nici muma, nici tatăl meu, nici fraţii şi nici camarazii de o vârstă cu mine nu ghiceau ce aripi de soare are la suflet şi în ce tăvăliri de noroaie m-ar fi dus gândul dacă acesta m-ar fi părăsit. Ochii mei erau mai totdeauna coperiţi de ceaţă, aşa că părea nepăsător pentru tot ce se petrece împrejuru şi că umblă nepăsător pentru tot ce se petrece  împrejur şi că umblu dormind pe picioare. Dar eu vedem tot, simţeam tot, mă înduioşeam de cea mai mică suferinţă, iubeam cu patimă pe mama mea, deşi ascundeam cu îngrijire oricui simţirea şi gândul meu. Eram slab, şi cu toate acestea mâinile îmi erau cumplite. Pe fratele meu mai mare, care mă lovise într-o zi, îl urmărisem prin toată curtea cu un cuţit, şi acesta din puţin scăpase ca să nu fie omorât. Eram, în sfârşit de o mândrie nesuferită, dar şi de o bucurie ce nu cunoştea margini... Simţirea îmi era atât de ascuţită sau de bolnăvicioasă încât, dacă mintea nu mi-ar fi fost puternică, această simţire m-ar fi dus la nebunie.

- Ce ne puteţi spune despre răbdare?

Răbdarea este, poate, vitejia cea mai adevărată şi forţa cea mai supremă. Credinţa mea este că orice om trăieşte atât cât îi trebuie ca să îşi îndeplinească misiunea pe pământ.

Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea.

Simt izbânda-n depărtare printre trudă şi noi lupte,

Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.

-De ce vedeţi în frumos şi în poezie marea apoteoză a existenţei divine?

-Creaţia şi contemplaţia estetică oferă toate consolările şi satisfacţiile posibile, realizarea supremă a personalităţii, instaurarea ordinei spirituale, ideale, visate. Ca şi la destul de mulţi alţi fascinanţi ai absolutului, Mallarmé, de exemplu, opera rămâne în urma proiecţiei sale ideale

-Ce ne puteţi spune despre Franţa şi influenţa franceză din poezii? Se poate vorbi de un complex al modernităţii în general la Alexandru Macedonski, un complex al literaturii franceze în particular?

-În anul 1884 am migrat în Franţa “singura patrie a intelectualilor” căreia îi voi dedica volumul de versuri în limba franceză, Bronzes, ecourile nu sunt pe măsura aşteptărilor.

Până mai zilele trecute n-aveam decât un ideal şi anume Franţa, o singură dorinţă, să fiu consacrat pot pe malurile Senei şi o singură aspiraţie, să fiu îngropat la Invalides alături de Napoleon.

Francezii sunt un popor gentil, dar au un alt suflet decât al meu. M-am simţit totdeauna străin printre dânşii, oricât de prietenoşi s-au arătat pentru mine şi străin am rămas de asemenea oriunde nu m-am aflat printre ai mei. Ce aş căuta eu acuma printre alte neamuri? ... Ştiu: Judecam altfel odinioară … Eram tânăr! ... Nu făceam osebire între om și om, de orice limbă să fii fost, şi între ţară şi ţară. Dar vremea a trecut, şi adevărurile mari mi s-au destăinuit şi am aflat astfel că numai văile, câmpiile şi dealurile ţării mele sunt frumoase. Am dorit să impun Le fou? pe scenele pariziene şi n-am reuşit. Pentru că a venit între timp Primul război mondial, proiectul a căzut, am intrat într-o criză de galofobie, nu-i mai suportam pe francezi, deşi toată viaţa am fost obsedat de literatura franceză. În Rondelurile Senei, Parisul îmi apareca Orașul-Iad, ca un loc al maculării și al compromisurilor, al abjecţiei morale.

- Care este dorinţa ce a rămas veşnică pentru posteritatea secolului XXI?

- În avântul către ideal aş dori să trag şi să purific întreaga imperfecţie a lumii!

Era o lege a mea voinţă

Prin sufletească poezie.

Bibliografie selectivă:

Opere, vol. 1-4. Ediţie critică cu studiu introductiv, note şi variante de Tudor Vianu, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1939-1946;

Bronzes. Versuri în limba franceză. Préface par Alex. Bogdan-Piteşti, Bucureşti, 1897; Falimentul clerului ortodox român, Bucureşti, 1902 (în volum şi Thalassa, proză);

Flori sacre. Poezii, Institutul de arte grafice şi editură, Bucureşti, 1912;

 Zaherlina în continuare (broşură polemică), Tip. Hasdeu, Bucureşti, 1919;

Versuri. Ediţie îngrijită de Adrian Marino, Prefaţă de Marin Mincu, E. P. L., Bucureşti, 1968;

Poezii. Antologie, prefaţă şi bibliografie de Daniel Dimitriu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972;

Poemele “Nopţilor”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1972;

Opere. 6, Nuvele, schiţe şi povestiri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973;

Opere 7, Teatru. Ediţie critică de Elisabeta Brâncuş. Text ales şi stabilit, note şi variante de Adrian Marino, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980;

Excelsior, Poema rondelurilor. Postfaţă şi bibliografie de Daniel Dimitriu, Ed. Minerva ,Bucureşti, 1983;

Cartea de aur [nuvele]. Prefaţă, tabel cronologic şi antologie de Mihai Zamfir, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986;

Thalassa. Roman. Prefaţă, curriculum vitae şi bibliografie de Al. Piru, Ed. Mondero, Bucureşti, 1993.