Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768


Memorii Adolescenta lui Mircea Eliade itinerariu spiritual
Marţi, 08 Mai 2012 20:44

MEMORII

Adolescenţa lui Mircea Eliade – itinerariu spiritual

 

Dragomir Marian,

Colegiul Tehnic Elie Radu” Ploieşti

 

 

Characterized as "an exciting Bildungsroman, the only of its kind in our language" by Serban Cioculescu, the autobiographical work of Mircea Eliade completed the cultural vision of his ascension. “The Memoirs” of Mircea Eliade facilitates the accurate knowledge of the writer's biography and personality proximity. The reader can learn the technique of his work, the genesis of his work, and aspects of his adolescence, youth and maturity. In addition, there are presented the ideal of his generation. That generation was dominated by what we might call”the scholastic temptation”, knowledge thus raised to the rank of absolute element. Eliade was a passionate teen with an obsession of authors such as Giovanni Papini, who approached an ontological and subjective topic.

 

Eliade, memorii, generaţie

Caracterizată drept “un pasionant Bildungsroman, singurul de acest fel în limba noastră” de către Şerban Cioculescu, opera autobiografică a lui Mircea Eliade completează viziunea asupra ascensiunii sale culturale. Memoriile lui Mircea Eliade facilitează atât cunoaşterea exactă a biografiei scriitorului, cât şi apropierea de personalitatea sa. Cititorul poate afla tehnica sa de lucru, geneza operelor sale, precum şi aspecte ale adolescenţei, tinereţii şi maturităţii sale. Pe lângă acestea,  sunt prezentate şi idealurile generaţiei din care Eliade făcea parte, opera sa având, pe lângă valoarea literară, şi una documentară; generaţia sa era dominată de ceea ce s-ar putea numi tentaţia erudiţiei, cunoaşterea fiind astfel ridicată la rang de element absolut. Adolescentul Eliade era pasionat până aproape de obsesie de scrierile unor autori cum este Giovanni Papini, care abordau o tematică ontologică şi subiectivă.

Mircea Eliade a început redactarea operei sale în vara anului 1960, pe când era profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago. Scrise în ultimele două decenii de viaţă, paralel cu nuvelele şi cu mo­numentala Istorie a credinţelor şi ideilor religioase, Memoriile prezintă evenimentele, gândurile, tensiunile, idealurile scriitorului din perioada 1907-1960, fiind apreciate în întreaga lume. Volumul I al ediţiei franceze, intitulat Memoire 1.1907-l937. Les promesses de l'ecjuinoxe, a apărut, în traducerea lui Constantin N. Grigorescu, la Editura Gallimard, în martie 1980. Volumul al doilea, având titlul Memoire II. 1937-l960. Les moissons du solstice, a apărut, în traducerea lui Alain Păruit, la aceeaşi edi­tură, în 1988. Volumul I al ediţiei americane, intitulat Autobiography I. 1907-l937. Journey East, Journey West, a apărut, în traducerea lui Mac Linscott Ricketts, la Harper & Row, PubHshers, San Francisco, în 1981. Volumul al II-lea, cu titlul Autobiography II. 1937-l960. Exile's Odyssey, a apărut, în aceeaşi traducere, la The University of Chicago Press, în 1988. Memoriile au putut fi citite concomitent în America, Anglia, Mexic şi Canada, fiind traduse şi în italiană, germană, spaniolă, portugheză, ca o recunoaştere a valorii lui Mircea Eliade, nu atât ca om, cât ca personalitate enciclopedică.

Cartea este structurată în şase părţi – Mansarda, India la douăzeci de ani, Promisiunile echinocţiului, Când moartea îşi camuflează mitologia, Incipit vita nova, Recoltele solstiţiului – având douăzeci şi patru de capitole ce redau drumul spiritual parcurs de scriitor.

Prima parte, Mansarda, cuprinde opt capitole şi descrie trecerea de la copilărie la adolescenţă şi tinereţe, perioade ce au avut ca punct de referinţă chiar mansarda casei din Strada Melodiei în care a locuit Eliade timp de doisprezece ani. Din punct de vedere spaţial, mansarda este un mediu solitar, care izolează individul de lumea înconjurătoare. Tânărul Eliade beneficia astfel de spaţiul perfect de dezvoltare şi desăvârşire intelectuală. Titlurile celor opt capitole sunt sugestive, anticipându-le conţinutul: Primele amintiri, Războiul la nouă ani, Cum am găsit piatra filozofală, Tentaţiile unui tînăr miop,  Navigare necesse est, „Şi acum, între noi doi...", După exemplul lui Kierkegaard, O scrisoare a maharajahului din Kassimbazar. Acestea sintetizează o experienţă de viaţă trăită la o vârstă fragedă, dar la o intensitate neobişnuită. De exemplu, Cum am găsit piatra filozofală exprimă un triumf râvnit de alchimiştii Antichităţii şi ai Evului Mediu, dar descoperit de Eliade în cunoaştere. Un alt exemplu ilustrativ îl constituie O scrisoare a maharajahului din Kassimbazar, capitol ce redă unul din climaxurile ontologice ale lui Eliade, căruia i se oferă posibilitatea de a pleca în India şi de a descoperi o civilizaţie pe care aspira de mult să o cunoască.

Scriitorul îşi începe confesiunea prin fixarea anului naşterii, 1907, continuând cu prezentarea membrilor familiei. Este copilul mijlociu al familiei, având încă un frate, Nicolae Remus, şi o soră, Cornelia. Tatăl era moldovean, din Tecuci, şi se numea Gheorghe Ieremia, scriitorul neputându-şi explica preluarea numelui Eliade decât prin atitudinea admirativă faţă de Eliade Rădulescu. Mama este privită cu recunoştinţă pentru că de-a lungul timpului i-a susţinut financiar pasiunea pentru cărţi, indiferent de greutăţile pe care le-a traversat familia. Prozatorul trece în revistă şi unchii, mătuşile, verii, bunicii, încercând să restabilească atmosfera de atunci, aşa cum o percepea copilul Eliade. Sunt o familie numeroasă în care apar şi mici disensiuni, de neînţeles pentru băiat, care însă nu-l vor afecta. Reconstituie portretele bunicilor din partea tatălui, amintindu-şi cu nostalgie de vacanţele petrecute la Tecuci. Aici, pentru prima dată, în ciuda vârstei fragede (patru-cinci ani), Eliade este cuprins de trăiri inexplicabile la vederea unei fetiţe de vârstă apropiată. În momentul în care privirile celor doi copii se întâlnesc se declanşează o serie de trăiri şi senzaţii necunoscute, dar plăcute, în sufletul băiatului. Fiorii dragostei pe care o va descoperi şi o va trăi mai târziu la niveluri mult mai înalte, îi vor provoca nelinişte, urmărindu-l o bună perioadă: “Nu ştiam ce se întîmplase cu mine. Simţeam doar că se întîmplase ceva extraordinar şi hotărîtor. Într-adevăr, chiar în seara aceea, am descoperit că mi-era destul să evoc imagi­nea de pe Strada Mare, ca să mă simt lunecînd într-o beatitu­dine nemaicunoscută, pe care o puteam prelungi indefinit. În lunile care au urmat, evocam imaginea cel puţin de cîteva ori pe zi, mai ales înainte de a adormi. Simţeam cum tot trupul se adună într-un fior cald, apoi încremeneşte şi, în clipa ur­mătoare, totul dispare în jurul meu; rămîneam suspendat ca într-un suspin nefiresc, prelungit la infinit.” Această întâlnire nevinovată între doi copii, acest schimb de priviri va rămâne pentru Eliade mult timp un simbol al iubirii curate, adevărate, inocente. Iubirea devine astfel un sentiment ale cărui efecte se resimt şi în plan fizic, nu numai afectiv. Percepţia poate părea cel puţin neobişnuită, dacă ne gândim că ea aparţine unui copil care nu a ajuns încă la maturitatea sexuală, dar care intuieşte viitoarele sentimente „dureros de dulci” ce îl vor măcina pe maturul Eliade.

Încă din copilărie, Eliade se dovedeşte a fi un băiat creativ, inteligent, cu o curiozitate îndreptată, în special, către lectură. Lumea cărţilor i se pare captivantă din momentul în care învaţă să citească şi descoperă numele râurilor, oraşelor, ţărilor. Din acest moment caută cu însetare cărţi, fiind nemulţumit de cenzura tatălui care, deşi avea o bibliotecă impresionantă, nu-l lăsa să citească decât basme şi povestiri, considerând că romanele sunt imorale şi dăunează educaţiei copilului. Momentul în care învăţătorul este invitat acasă la familia Eliade pentru a dirija lectura elevului prin selectarea cărţilor adecvate vârstei este decisiv pentru copil, întrucât  se face cunoscută părinţilor deficienţa de vedere, atrăgându-se atenţia că cititul îndelungat îi va agrava miopia. Figură autoritară, tatăl îi va restricţiona accesul la cărţi, considerând că sănătatea fzică este mai importantă decât cultura. Această perioadă este resimţită mai târziu ca o pierdere, ca o privaţiune de la adevăr, de la informaţie: “Mai târziu, mi-am dat seama că anii aceia au fost ani pierduţi.” În aceste condiţii, copilul este obligat să “fure” clipele de lectură, ascunzându-se în pod, în pivniţă, în grădină. Cu o înţelepciune neobişnuită vârstei, băiatul constată că lectura sa este haotică şi nu mai este benefică în aceste condiţii. Drept consecinţă, renunţă la preocupările mai elevate şi începe să frecventeze “maidanele” din Bucureşti, întovărăşindu-se cu tot felul de copii inferiori lui din punct de vedere intelectual. Începe să se îndepărteze de patima cititului, descoperind bucuriile copilului simplu: de a se agăţa de tramvai şi a sfida taxatorul, de a se da cu săniuţa, de a juca oina etc. Adolescentul Eliade deviază puţin de la traiectoria sa, adoptând activităţi mediocre: “Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din univer­surile mele secrete. împreună cu cîţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, pînă în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotri­va vagabonzilor.” Adultul de mai târziu conştientizează acest moment de criză şi că pasiunea pentru Ştiinţele Naturii a reprezentat singura punte de legătură cu şcoala, meritul fiind în primul rând al profesorului care i-a stârnit curiozitatea şi, totodată, admiraţia. Nicolae Moisescu este amintit cu simpatie şi elogiat, reuşind să-i capteze atenţia din prima clipă. Portretul său este reconstituit prin retrospectivă, amintind de figurile de dascăli evocaţi de Ion Creangă în Amintiri din copilărie sau de Mihai Eminescu în a sa La mormântul lui Aron Pumnul: “Vorbea încet, rar, parcă şi-ar fi economisit forţele, şi vor­bea plimbîndu-se prin faţa băncilor, cu paşi mici, uşori, în­tretăiaţi de scurte opriri ca să poată privi mai bine, adînc, în ochi, unul din elevi. Zîmbea după fiecare frază, parcă ar fi vrut să sublinieze punctul şi pauza care trebuiau s-o separe de fraza următoare. Întovărăşea expunerea cu gesturi largi, leneşe, şi atunci înţelegeai cât de perfect izbutise să-şi dozeze puţina energie de care dispunea.” Mircea Eliade creează astfel, în miniatură, un nou Domn Trandafir, dintr-o perspectivă modernă de data aceasta. Elevul Eliade se evidenţiază destul de repede, devenind preferatul profesorului care îi împărtăşeşte tainele Naturii. Eliade devine pasionat de insecte, ieşirile sale în natură fiind un bun prilej de a aduna “material didactic”. Citeşte cu aviditate manuale, tratate, depăşind cu mult nivelul colegilor săi. Mansarda sa devine, de altfel, un depozit pentru achiziţiile sale, fiind un atelier de lucru şi pentru chimie, mai târziu. Scriitorul mărturiseşte, cu sinceritate, că interesul său pentru şcoală se rezuma numai la această materie, care l-a ajutat să iasă din impasul, neconştientizat, pe care îl traversa: “Poate că pasiunea aceasta pentru ştiinţele naturale m-a salvat, m-a ajutat să traversez criza în care intrasem, aproape fără să-mi dau seama, şi care nu era numai o criză de puber­tate. Căci în afară de zoologie nu mă interesa nimic. Nu pre­găteam lecţiile, ci-mi petreceam tot timpul liber pe maidanul Primăriei şi în pivniţele Universităţii. Rămăsesem prieten cu aceleaşi haimanale din mahalaua mea, iar, dintre noii colegi de liceu, mă legasem mai ales cu cei mai leneşi şi mai arţăgoşi.”

 “Salvarea” din acest univers care nu se ridica la înălţimea potenţialului său intelectual, riscând pierderea genialităţii scriitorului într-o existenţă anonimă a reprezentat-o un eşec, care s-a dovedit a fi, paradoxal, benefic: corigenţa la trei materii: română, germană, franceză. Deşi a fost un copil dotat cu o inteligenţă ieşită din comun, Eliade se vede în situaţia de a putea repeta anul, mai târziu regăsindu-se în aceeaşi “ipostază” şi din cauza matematicii. Această întâmplare i se pare o binecuvântare pentru că are, în sfârşit, ocazia să citească în voie, fără a fi controlat sau certat. Tatăl îi permite să citească până la ora 23.00 pentru examenele de corigenţă, însă băiatul îl păcăleşte adesea, prelungindu-şi lectura personală. Analizând lucrurile, scriitorul găseşte explicaţia acestui moment paradoxal, având în vedere vastele sale cunoştinţe: în primul rând, nu poate învăţa după un manual stabilit de profesor şi după o programă. În al doilea rând, studiul limbii germane nu trebuia făcut la acea vârstă, fiind impus de condiţiile social-politice. Pe de altă parte, Eliade se declară adeptul materiilor care oferă libertatea de exprimare, neputând înţelege gramatica, bazată pe reguli fixe care limitează gândirea şi presupune memorizare. Încă de la această vârstă se poate constata nevoia de libertate a prozatorului, care nu acceptă îngrădirea spirituală: “Tot ceea ce eram silit să învăţ îşi pierdea interesul, devenea o „materie" ca oricare alta, bună pentru a fi memorizată de tocilari şi pre­mianţi. Oroarea pe care o aveam de manuale didactice şi de programe a luat, cu timpul, proporţii patetice.” Este conştient de superioritatea sa, mărturisind că citea manualul după prima săptămână de şcoală, plictisindu-se apoi, ceea ce-l făcea să caute informaţii inedite în cărţile fratelui său mai mare. Noţiunile furnizate de profesorii de la şcoală devin insuficiente pentru nivelul şi standardele lui Mircea Eliade. De aceea, era interesat de materiile noi pe care Nicu le studia la şcoală, reuşind să asimileze informaţiile cu o rapiditate ieşită din comun. Dacă profesorul Nicolae Moisescu este elogiat, profesorul de limba franceză Iosif Frollo este evocat cu oarecare antipatie deoarece “avea şi el un mijloc rafinat de a se răzbuna.”, neacceptând pregătirea autodidactă a unui elev. Este apreciat profesorul de limba şi literatura română Mazilu, care descoperă talentul literar al adolescentului Eliade în urma temei efectuate de acesta acasă. Pornind de la întrebarea Cum am simţit că se face primăvară?, elevul este cuprins de patima creaţiei, scriind douăzeci de pagini de caiet. Descoperă, cu această ocazie, că româna nu este chiar un chin şi că elementul cheie în scrierea unei lucrări este inspiraţia. În lipsa acesteia, îşi ocupa timpul tot cu activităţi educative, nerenunţând la scris: “Dar am descoperit că în restul timpului puteam scrie altceva: bunăoară, rezumatele cărţilor pe care le citeam sau prezentarea critică a unei teorii ştiinţi­fice, sau descrierea amănunţită a animalelor şi plantelor pe care le culegeam, le observam, le studiam. Aveam fel de fel de caiete: de morfologie şi de fiziologie vegetală, de entomo­logie, de rezumate ale teoriilor evoluţioniste şi altele”.

Încă din copilărie, Mircea Eliade îşi dovedeşte înclinaţia către cultură, fiind pasionat de tot ceea ce însemna carte. Practic, universal său este redus la lumea cărţilor pe care le devorează cu o pasiune ieşită din comun, în ciuda efectelor negative asupra sănătăţii sale. Îşi creează astfel un fel de univers paralel, în care el putea exista liber, fără a fi presat de obligaţiile şi responsabilităţile lumii exterioare. Este un autodidact, fixându-şi singur itinerariul cultural, preferând să ignore ceea ce se preda la şcoală şi să continue studiul început acasă chiar în timpul orelor, asumându-şi riscul de a fi prins şi sancţionat de către profesor. Astfel, la vârsta de cincisprezece ani, este surprins de profesorul de matematică Banciu lecturând „Roşu şi Negru”, ameninţat şi sancţionat cu nota trei. Când îşi manifestă sfidarea citind iar în timpul orelor, este eliminat trei zile, primind chiar şi o pereche de palme. Pasiunea pentru citit este văzută ca un act de indisciplină, profesorul Banciu neînţelegând resorturile interioare ale elevului. Eliade dă dovadă de mai mult tact pedagogic decât profesorii săi, dezaprobând acest tip de comportament care poate intimida elevul şi crea aversiune faţă de materia respectivă.     

Adolescenţa lui Mircea Eliade nu înseamnă distracţie, întâlniri cu fetele, dans ori alte activităţi specifice vârstei. Considerate pierdere de vreme, ele sunt înlocuite cu studiul intens ce devine un mod de existenţă. Apetitul cognitiv nu poate fi oprit de nici un element din exterior, adultul Eliade amintindu-şi problemele create de miopie: „Dar cum aş fi putut (şi mă întreb, acum, cine ar fi putut?) să-mi menajeze ochii într-un timp cînd aproape în fiecare săptămî­nă descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încer­cam totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizînd când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lă­crimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odă­iţa de alături şi mă spălam cu apă rece.” În plus, efectele negative ale lecturii prelungite devin destul de serioase în condiţiile în care tânărul ajunge să nu doarmă decât patru ore pe noapte, oboseala provocându-i la un moment dat pierderi de cunoştinţă. Deşi acest lucru îl sperie, Eliade nu renunţă la ritmul galopant pe care şi l-a impus, considerând că spiritul primează în faţa trupului. Parcă se află într-un fel de transă, lumea cărţilor are un efect hipnotic, atrăgându-l ca un magnet. Mansarda devine locul ideal, ce îi conferă linişte şi inspiraţie creatoare, un fel de refugiu într-o altă dimensiune, cea a cunoaşterii. Pe lângă atelier de lucru, devine, în timp, şi o impresionantă bibliotecă finanţată de mama scriitorului, care a intuit formaţia sa de om de cultură, încercând să-i ofere suportul informaţional necesar, în ciuda problemelor financiare cu care ajunge să se confrunte familia Eliade:” Prin clasa a VI-a, aveam deja vreo 500 de vo­lume, majoritatea din „Biblioteca pentru toţi", „Minerva" şi „Lumen". Dar aveam şi cărţi mai scumpe: Souvenirs entomologiques ale lui J. H. Fabre, Die Insekten ale lui Brehm, tratatele de chimie, „clasicii" transformismului, aproape tot ce găsisem din „Bibliotheque scientifique" sau „Bibliotheque philoso-phique", de la Felix Alean.”

În relaţie cu fetele, Eliade se dovedeşte a fi un idealist şi un inocent, crezând că realitatea coincide cu lumea prezentată în cărţi. De pildă, află cu stupoare într-o vacanţă petrecută la Săcele că fetele nu preferă neapărat băieţii blonzi, asociaţi cu imaginea lui Făt-Frumos din basme. Clişeul din lumea ficţiunii nu-şi găseşte aplicabilitate în lumea reală, iar din momentul în care conştientizează acest lucru, adolescentul Eliade se simte confuz, devenind chiar introvertit. Timiditatea sa în societate este provocată de faptul că nu o cunoaşte cu adevărat, având în vedere refugiul în propriul univers cultural. Nici aspectul fizic nu prea îl ajută să se integreze, creându-i complexele specifice vârstei: "tuns cu maşina în cap, cu lentile din ce în ce mai groase, cu faţa plină de coşuri şi cu tuleie roşcate… mă vedeam şi mai urât decât eram.” În aceste condiţii, adolescentul îşi doreşte singurătatea absolută, simţindu-se diferit faţă de ceilalţi. Nu rămâne însă un copil izolat, descoperirea chimiei aducându-i noi prieteni care împărtăşeau aceeaşi pasiune: Cărpenişteanu, Dinu Sighireanu, Mircea Mărculescu. De remarcat că, încă de la această vârstă, începe să-şi aleagă prieteni cu care are afinităţi intelectuale, lucru menţinut de-a lungul timpului.

În timp, Eliade devine membru al unei societăţi artistice şi culturale, “Muza”, care promova creativitatea, inteligenţa prin activităţile propuse. Înconjurat de prieteni, adolescentul trece prin crize existenţiale specifice pubertăţii şi are aceeaşi senzaţie de eşec în lumea mondenă, conştientizând că nu are capacitatea de a stăpâni arta conversaţiei în prezenţa fetelor: “Dar, spre deosebire de el şi de aproape toţi ceilalţi prieteni, eu eram timid cu fetele şi neîndemânatic. Dacă rămâneam singur cu una din ele, nu ştiam ce să-i spun. Nu ştiam să fac curte; mi se părea că întreprinderea asta implică un anumit „gen" ca al lui Vojen sau ca al lui Sighireanu, sau măcar o anumită conversaţie ironică, tăioasă ca a lui Viforeanu.” Analizând, Eliade se încurajează singur, considerând că toate stângăciile, fâstâcelile au un anumit rol, acela de a-l călăuzi către literatură, împlinindu-şi astfel “destinul de adolescent excepţional”. Este geniul în formare care trăieşte în propria-i lume şi care nu se cramponează de mărunţişurile vieţii, neabătându-se de la “calea cea dreaptă”, cum ar spune Alexandru Macedonski. Solitudinea devine un scut care îl protejează de cei din afară, însă omul  Eliade ajunge să tânjească după prietenie, dragoste, comunicare. Îşi doreşte să iasă din carapace şi să găsească împlinirea afectivă, nu numai pe cea intelectuală, condiţia sa de solitar devenind apăsătoare: “Mult timp, condiţia singularităţii mele mă apărase ca o platoşă lăuntrică împotriva tuturor eşecurilor şi umilin­ţelor. Şi, dintr-o dată, singurătatea care mi se părea predesti­nată mă apăsa ca o lespede de mormânt.”

Finalizarea Romanul adolescentului miop devine un scop arzător, o provocare literară care merită orice sacrificiu şi care reprezintă o dezvăluire, fără menajamente, a adevăratei personalităţi a scriitorului. După o ucenicie la ziarul liceului şi după nenumărate articole şi schiţe publicate, Eliade îşi propune crearea unei lucrări despre adolescenţă din perspectiva unui adolescent, opera având valoare documentară prin obiectivitatea atitudinii. În acest roman este descrisă societatea „Muza", sunt mărturisite frustrările adolescentului timid care se fâstâceşte în preajma fetelor, fiind exprimate, cu sinceritate, aspiraţiile tânărului, sentimentele, trăirile lui, dar şi preocupările şi proiectele literare, prietenii. Dacă opera Amintiri din copilărie a fost considerată una a copilăriei universale, s-ar putea vorbi, în acest caz, şi despre o operă a adolescentului universal, fie el şi miop. Eliade doreşte să traseze o nouă direcţie generaţiei sale, să o marcheze cultural prin originalitatea creaţiei. Îşi asumă astfel responsabilitatea creatorului autentic conştient de misiunea sa care refuză statutul de epigon: “Asta era, de altfel, marea mea ambiţie: să arăt că noi, adolescenţii de atunci, nu eram asemenea fantoşelor pe care le întâlnisem sporadic în literatură; eram treji spiritualiceşte şl trupeşte, dar lumea în care ne-ar fi plăcut să intrăm nu mai era lumea părinţilor noştri. Voiam altceva, visam la altceva — deşi singurul care părea a şti ceva precis despre acel „altceva"  era autorul romanului.”

Tânărul Eliade îşi mărturiseşte admiraţia pentru modelele culturale care i-au influenţat evoluţia. Unul dintre acestea este Giovanni Papini, reprezentant al civilizaţiei italiene care îi deschide drumul către acest orizont cultural, către acest spaţiu neexplorat până atunci. Scriitorul descoperă astfel şi alte personalităţi în afară de cele din cultura franceză, care îi dominau gândirea şi simţirea, lărgindu-şi aria gnoseologică. Eliade se identifică cu Papini, considerând, la început, că destinele lor sunt identice: ”Ca şi el, eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce şi fără margini, voind să citesc tot, visând să pot scrie despre toate. Ca şi el eram timid, iubeam singurătatea şi mă înţelegeam numai cu prietenii inteligenţi sau erudiţi; ca şi el, uram şcoala şi nu credeam decât în cele ce învăţam singur, fără ajutorul profesorilor.” Autodidact, inteligent şi timid, tânărul Eliade vede în persoana lui Giovanni Papini un model existenţial, un alter-ego care are aceeaşi condiţie, de neînţeles pentru lumea mondenă. Mai târziu, conştientizează că asemănarea nu este perfectă, însă scriitorul italian are aceeaşi viziune asupra existenţei, percepţia asupra adolescenţei fiind similară. Cu această ocazie, Mircea Eliade se autocaracterizează, subliniind încă o dată atât calităţile sale înnăscute, cât şi perspectiva neobişnuită asupra adolescenţei, care nu e văzută doar ca o etapă a vieţii, ci ca o fază a procesului de formare culturală: “Dar nu era mai puţin adevărat că pre­cocitatea, miopia, setea de lectură, enciclopedismul şi mai ales faptul că, întocmai ca şi mine în roman, Papini vorbea de adolescenţă ca de o epocă a descoperirii intelectuale, iar nu ca o criză fiziologică sau sentimentală, m-au impresionat pro­fund.”

După terminarea liceului, tânărul Eliade se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie, ce îi va fixa mult mai bine tiparul valorilor. Studenţia îi deschide noi oportunităţi tânărului Eliade care îşi descoperă înclinaţia către filozofie (Bacon, Kant, Malebranche), dar şi către istoria religiilor. Citeşte cu nesaţ cele cinci volume Cultes, tnythes et religions ale lui Salomon Reinach, traducerile comentate ale lui Frazer din Pausanias şi Fasti ai lui Ovidl, lucrările lui Ridgeway şi Jane Harrison. Tot în această perioadă îşi lărgeşte cercul de prieteni, cunoscându-i pe viitorii membri ai grupului Criterion, Stelian Mateescu, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, erudiţi, ca şi el. Mai târziu, va lega o strânsă prietenie bazată pe pasiunea pentru cultură cu Radu Bossie, Haig Acterian, Ionel Jianu, Mihai Polihroniade, Petre Viforeanu, Dinu Sighireanu, Mihail Sebastian.

Dintre profesori sunt amintite personalităţi precum Nicolae Iorga, Rădulescu-Motru, D. Gus­ti, Tudor Vianu, P. P. Negulescu, Mircea Florian, Nae Ionescu, pentru ultimul, căruia i se conferise porecla Profesorul, ca un titlu de nobleţe, având o admiraţie de neclintit de-a lungul întregii cărţi. Prin rememorarea trecutului, Eliade le reconstituie portretele, exprimându-şi, în mod deschis, simpatiile şi antipatiile. P. P. Negulescu, ce preda un curs intitulat „Enciclopedia filozofică", este prezentat ca un profesor informat, însă i se subliniază şi defectele: atitudinea superioară faţă de studenţi şi absenţa pasiunii cercetării ştiinţifice, implicarea limitată în actul de predare, dând senzaţia că-şi face meseria din obligaţie. Or, pentru principiile de viaţă puternice ale lui Eliade, acest lucru contravenea eticii, mai ales că suportul informaţional oferit studenţilor nu era foarte vast.

În antiteză cu P. P. Negulescu se află Nae Ionescu, ce va deveni agentul modelator al spiritualităţii lui Eliade. Încă de la primul curs îi atrage atenţia prin naturaleţea exprimării, prin atmosfera degajată pe care o creează şi, nu în ultimul rând, prin capacitatea de a problematiza şi a-i implica pe elevi în discuţie. Dialogul iniţiat de Nae Ionescu scotea la iveală atât inteligenţa şi originalitatea profesorului, cât şi utilitatea cursului, şi a materiei implicit, întrucât “Simţeai că ce spu­ne Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai întâlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa di­rect, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti.” Acelaşi sentiment îl va avea şi Mihail Sebastian, care îşi va ruga mentorul, pe Nae Ionescu, să îi prefaţeze controversatul volum De două mii de ani.

Ca student, Eliade are ocazia să intre în contact cu diverse fete, notând, ca un observator, fizicul, gesturile sau atitudinile lor. Mărturiseşte chiar că, în urma aventurii cu Thea, devenise mai îndrăzneţ, scăpând de complexele din adolescenţă. Se produce un fel de iniţiere a tânărului în relaţiile sentimentale în urma legăturilor cu Ica şi Rica, necunoscutul erotic provocându-i însă şi senzaţia de instabilitate sentimentală. Se vede în situaţia de a trebui să aleagă între cele trei, experienţa acumulată fiind fructificată într-un eseu filozofic intitulat Apologia virilităţii: “Credeam deci că virilita­tea, sub forma ei absolută, echivalează cu spiritul pur. Nu acceptam Erosul decît subjugat total „virilităţii"; altminteri, unitatea absolută a spiritului pur risca să se sfarme. Dragos­tea, în toate modurile ei, era numai un instrument de reinte­grare a Spiritului. Amestecul de asceză, exaltare metafizică şi sexualitate (amestec care iarăşi aminteşte India) era derutant.” Aşadar, Eliade consideră că erosul înseamnă atingerea unităţii între spirit şi trup, fiind o formă de desăvârşire a personalităţii. Gândindu-se la o urmare a Romanului adolescentului miop, intitulată Gaudeamus, Eliade notează concepţia sa, specifică vârstei de douăzeci de ani, despre iubire, numită „marea pasiune": “Mi se părea că o dragoste nu-şi merită acest nume decît dacă se-mplineşte într-o căsătorie sau dacă renunţi la ea îndată ce-a atins punctul maxim de incandescenţă. La 20 de ani, nu-i ad­miram decât pe studenţii care se căsătoresc sau care renunţă (cum mă pregăteam să fac eu) la femeia pe care o iubesc.”  Aşadar, iubirea nu este o experienţă întâmplătoare, trecătoare, trăită doar la nivel fizic, ci o experienţă gnoseologică şi ontologică. Latura reflexivă a scriitorului se face simţită şi în viziunea sa asupra erosului, care se îmbină armonios cu erudiţia. Această perspectivă absolutistă asupra iubirii va fi valorificată de scriitorul Eliade în romanul Nuntă în cer, o definiţie a unei iubiri ce tinde spre perfecta uniune fizic-spiritual, dar care este sortită eşecului tocmai datorită relativităţii partenerilor implicaţi în actul erotic.

Studenţia îi oferă tânărului Eliade şi posibilitatea de a călători în străinătate. Astfel, la începutul lunii aprilie 1928, pleacă pentru trei luni la Roma, unde îşi va consolida cunoştinţele despre civilizaţia italiană. Programul presupune aceeaşi lectură febrilă: îşi petrecea întreaga zi la Biblioteca Uni­versităţii, seara se destindea mergând prin oraş, iar noaptea lucra la teza de licenţă sau scriind articole pentru „Cuvântul", publicaţia lui Nae Ionescu, şi pentru presa italiană. Este preocupat de filozofia Renaşterii italiene, aprofundând operele lui Giordano Bruno, editate de Gentile, Campanella, Pico della Mirandola. Nu este neglijată nici revista “Leonardo” fondată de Papini, care îi prilejuieşte descoperirea operei lui Menendez y Pe­layo şi valorile literaturii spaniole: Adolfo Bonilla y San Martin, Arturo Farinelli.

Ideile tânărului sunt măreţe, autentice, întotdeauna căutând ineditul. Parcă niciodată nu-l părăseşte inspiraţia, cultura sa vastă permiţându-i analiza, conexiunea, problematizarea, paralela între noţiunile dobândite de-a lungul timpului. Trăieşte într-o permanentă stare de efervescenţă creatoare cu care practic îşi hrăneşte spiritul avid de absolut. În lucrarea de licenţă îşi propune abordarea filozofiei comparate, fiind pregătit să facă cercetări de istorie comparată a religiilor. Este atras ca un magnet de civilizaţia indiană, domeniu neexplorat până atunci. India parcă îl cheamă pentru a-şi împlini destinul de erudit, acest spaţiu al lumii fiind perceput ca “o parte a lumii care merită să fie cunoscută pentru istoria ei secretă sau pentru măreţia creaţiilor ei spiri­tuale. O tulbure atracţie, în care parcă mi-aş fi ghicit ursita, o vrajă neînţeleasă care se răspîndea de te mirai unde; un mi­naret descoperit pe neaşteptate, la capătul uliţei, un colţ de umbră sub un zid vechi, cerul întrevăzut printre chiparoşi.” Scrisoarea prin care maharajahul Manin-dra Chandra Nandy din Kassimbazar îi confirmă acordarea unei burse de studiu timp de cinci ani în Calcutta îi provoacă o bucurie imensă. Posibilitatea de a studia filozofia indiană alături de Surendranath Dasgupta i se pare o şansă extraordinară, o adevărată aventură spirituală care merită orice sacrificiu. Această experienţă magnifică este descrisă în partea a doua, intitulată, sugestiv, India la douăzeci de ani, care înregistrează atât percepţia culturii orientale de către un european, cât şi esenţa acestei civilizaţii misterioase. India va fi locul unde tânărul Eliade va cunoaşte şi absolutul erotic, în persoana tinerei Maitreyi, experienţă valorificată într-un roman omonim.

Prima parte a Memoriilor, intitulată concis Mansarda, prezintă incipitul traseului cultural parcurs de Mircea Eliade, condiţiile formării deprinderilor şi înclinaţiilor de mai târziu. Interesantă este predispoziţia către carte încă din copilărie, curiozitatea specifică vârstei fiind direcţionată axiologic în mod inconştient de către o forţă interioară. Încrâncenarea de mai târziu a adolescentului care se încăpăţânează să ignore miopia în favoarea studiului, valorificarea fiecărei ore din zi şi din noapte pentru a-şi satisface setea de cunoaştere nu pot fi decât semnele unui geniu înnăscut.

Adolescenţa este dedicată în totalitate studiului, fiind o etapă în formarea sa, şi nu o vârstă marcată de crize puberale. În această perioadă este trasată orientarea umanistă a scriitorului, care, deşi îşi dovedeşte potenţialul intelectual în toate domeniile, este atras de ceea ce îi permite libertatea de exprimare, gândirea, preferinţă concretizată în operele literare şi studiile filozofice de mai târziu. Setea de cultură capătă aspectele unei boli, ale unei obsesii, constructive însă pentru spirit, în special, şi pentru literatura română, în general. În plus, această patimă a cititului este alimentată de credinţa în salvarea naţiunii prin valori culturale, aceasta fiind responsabilitatea întregii generaţii din care făcea parte Mircea Eliade: „Spre deosebire de majoritatea tinerilor, nu credeam că generaţia mea avea destin politic, aşa cum avusese generaţia războiului şi cum speram că vor avea generaţiile care vor veni după noi. Destinul nostru era exclusiv cultural. Aveam să răspundem la o singură întrebare: suntem sau nu capabili de o cultură majoră - sau suntem condamnaţi să producem, ca pînă în 1916, o cultură de tip provincial, traversată meteoric, la răstimpuri, de genii solitare ca Eminescu, Haşdeu, Iorga?” Scriitorul recunoaşte însă că a făcut parte dintr-o generaţie norocoasă din punctul de vedere al condiţiilor social-politice, care nu au avut o atitudine coercitivă. Cei care au scris în perioada 1925 şi 1940 nu au fost îngrădiţi spiritual, cum a fost generaţia lui Nicolae Iorga, creaţia nefiind subordonată decât comandamentelor interioare subiective.

Un scriitor atât de bolnav de cultură cum a fost Mircea Eliade se naşte probabil o dată la o sută de ani. Transa culturală în care se află încă din adolescenţă îl face un scriitor excepţional, operele şi multiplele sale articole reflectând geniul său creator. Personalitate enciclopedică, asemănătoare cu cea a lui Haşdeu sau Iorga, Mircea Eliade a stabilit un set de valori naţionale prin munca sa, „testamentul” său literar, ştiinţific şi filozofic fiind unul dintre elementele care înscriu cultura română în circuitul valorilor europene şi mondiale.


Articole asemanatoare relatate:
Articole asemanatoare mai vechi:

 

Revista cu ISSN

Studiu privind istoricul localitatii Gli…

STUDIU PRIVIND ISTORICUL LOCALITĂŢII GLIMBOCA   Prof. Sandu Diana – Ileana Colegiul Tehnic “Regele Ferdinand” Timişoara   În acest studiu am căutat să ilustrez câteva date semnificative din istoria unui loc fascinant, aproape mitic pentru...

Read more

Ecoeducatia

ECOEDUCAȚIA prof. Arjoca Mihaela Maria Colegiul Tehnic ‘’ Ion Mincu”, Timișoara Rezumat: Ecoeducația va ajuta la dezvoltarea umanității. Cuvinte cheie: ecologie, mediu, educație, evoluție. ...

Read more

ABORDAREA METODELOR ACTIV-PARTICIPATIVE

O PLEDOARIE PENTRU ABORDAREA METODELOR ACTIV-PARTICIPATIVE LA CLASÃ   Înv. Damian Liliana Şcoala cu clasele I-VIII Vãdeni, Jud. Brãila     Activitatea de instruire a elevilor care se desfãsoarã în scoalã tinde spre o formã optimalã...

Read more

Concepte pedagogice alternative filoso…

CONCEPTE PEDAGOGICE ALTERNATIVE – FILOSOFIA WALDORF ŞI MONTESSORI Prof. Alexandru Colţan Şcoala Gimnazială Săcălaz, jud. Timiş Conceptele şcolii Waldorf şi Montessori au apărut în România odată cu liberalizarea pieţei...

Read more

Aspecte metodice ale predarii istoriei i…

ASPECTE METODICE ALE PREDĂRII ISTORIEI ÎN CICLUL PRIMAR Radu Emilia Rodica, învăţător Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 19 „Avram Iancu”  Timişoara „Puneţi copiii în faţa monumentelor în care este...

Read more

Competenta o conditie fundamentala a ore…

COMPETENȚA – O CONDIŢIE FUNDAMENTALĂ A OREI DE LITERATURĂ Marincaș Marinela Adriana, profesor la Liceul de Arte ,,Regina Maria” Alba-Iulia ...

Read more

O experienta Bath Marea Britanie Comeniu…

O EXERIENŢĂ - BATH - MAREA BRITANIE (COMENIUS - MOBILITĂŢI INDIVIDUALE)   Profesor pentru învăţământul primar, Daniela Popescu Şcoala Gimnazială ,,Leonardo da Vinci”, Bucureşti, sector 3   MAREA BRITANIE! ANGLIA! Când spui aceste cuvinte îţi apare...

Read more

Despre expresiile idiomatice

DESPRE EXPRESIILE IDIOMATICE (IV) Prof. Silvia Baltă Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti Studierea expresiilor idiomatice se realizează în cadrul frazeologiei, disciplină de sine stătătoare al cărei material este constituit din totalitatea...

Read more