OPINIILE MARILOR OAMENI DE CULTURĂ DESPRE TRADUCERE

Octavian Horia MINDA

Şcoala cu clasele I-VIII, Sanandrei, Timis

Traducerile au jucat şi continuă să joace un mare rol, fiind un important mijloc de comunicare în viaţa social-politică, economică şi culturală între popoare, contribuind la schimbul de valori spirituale, la îmbogăţirea reciprocă.

Primii clasici ai literaturii române: Asachi, Stamati, Donici, Negruzzi, A. Hâjdău şi-au desfăşurat activitatea spre momentul, când multe dintre literaturile europene existau deja în curs de secole şi reuşiseră să cunoască în dezvoltarea lor aproape toate curentele literare.

Supunându-se anumitor legităţi obiective de dezvoltare a literaturii române, scriitorii noştri timpurii îşi îndreaptă privirile spre literaturile popoarelor vecine, însuşind din ele tot ce se potrivea personalităţilor lor artistice, tradiţiilor naţionale ale poporului şi necesităţilor curente şi de perspectivă ale procesului literar din ţară pe acele timpurii.

Gh. Asachi traduce din literatura rusă, dar, mai ales, din cea poloneză, Stamati din franceză şi din rusă, Negruzzi - din franceză şi din rusă ş.a.m.d. Într-un cuvînt, toţi clasicii noştri timpurii au fost în acelaşi timp şi traducătorii din alte literaturi, unii chiar începându-şi calea de creaţie anume prin traduceri .

Aceasta, însă, priveşte aspectul practic al activităţii scriitorilor noştri clasici în domeniul traducerii artistice - aspect destul de bine studiat în ştiinţa literară românească. Dar mai există, după cum se ştie şi un doilea aspect al problemei - cel teoretic, adică ce rol ocupa problema traducerilor în concepţia istorico-literară şi estetică a scriitorilor clasici, cum apreciau ei această formă de creaţie artistică, care era atitudinea lor faţă de traducerile din alte literaturi, cum priveau ei traducerile în raport cu problema originalităţii naţionale a literaturii clasice româneşti din prima perioadă a dezvoltării sale.

Acest aspect, trebuie să recunoaştem, că la noi e studiat cu mult mai slab decât primul.

Asachi expunîndu-şi părerea referitor la principala datorie a „omului literat”, 1839 el scria: „Omul literat este acela, a cărui meserie el îndatorează a cultiva a sa minte spre a putea spori cunoştinţa altora ... Ambiţios de a înmulţi ideile sale, el le caută prin veacurile antice, cercetează monumenturi şi scripte pentru a culege urmele uneori şterse, sufletul şi cugetarea oamenilor celor mari din toate veacuri şi ţări ... El petrece culegerea literaturii străine, cu a căreia esenţă înfrumuseţează literatura naţională .”[1]

Deşi cuvântul traducere nu este aici folosit în mod direct, nu încape nici o îndoială că Asachi are în vedere traducerile („culegerea literaturii străine”).

Despre aceeaşi necesitate de a îmbogăţi literatura naţională cu opere străine scria şi Constantin Stamati.

În anii 1830-1840 unii dintre exponenţii principali ai opiniei publice literare se rosteau împotriva traducerilor. Drept exemplu îi putem numi pe Alecu Russo şi Mihail Kogâlniceanu.

În „Piatra teiului” (1839), A. Russo scria: „Ce-mi pasă mie moldovan ruginit ... de comediile voastre şi de povestirile voastre traduse şi adaptate! Zugrăviţi-mi mai curînd o şcoală din ţară, povestiţi-mi o scenă de la noi, pipărată ori plină de poezie ... În loc să-mi plimbaţi prin Iaşi un personaj de-al lui Balzac ... daţi mai bine eroului nostru o jubea largă, un anteriu ... şi puneţi în juru-i viaţa orientală, alcătuită din despotism casnic şi din trai patriarhal ...” [2]

Russo se declară duşman făţiş nu numai al imitărilor de comedii şi de povestiri, ci şi al oricărei imitaţii necugetate, care „ne strică mintea şi inima şi încet-încet va ruina şi patriotismul ... şi care ... nu încearcă creierul cu idei cu neputinţă de pus în legătură cu lucrurile vieţii zilnice.” [3]

În mare măsură atitudinea negativă a lui Alecu Russo faţă de traduceri poate fi explicată prin calitatea proastă, prin nivelul artistic scăzut al traducerilor din vremea sa.

Această concepţie o împărtăşea şi M. Kogâlniceanu. Anume el a fost acela, care în „Introducţie” la „Dacia literară” s-a pronunţat împotriva traducerilor, declarând că: „traducţiile nu fac o literatură.”[4]

Dar tot Kogâlniceanu în anul 1840 mai spunea şi următoarele: „Când în Introducţia „Daciei literare” noi am zis că vom publica traducţii cât se poate mai rar, prin aceasta n-am înţeles că vom trece sub tăcere şi acele scrieri străine care se ating de noi ... Scrierile ... care vorbesc de noi, de istoria noastră, de obiceiurile noastre, deşi compuse în alte limbi, se cuvin cu dreptate „Daciei literare”.” [5]

În conceptul lui M. Eminescu despre traducerile artistice putem observa, - astfel aparent, ca şi la Kogâlniceanu  - o vădită lipsă de consecvenţă. În 1870 Eminescu scria: „În genere noi nu suntem pentru compuneri originale ...” [6]

Eminescu mai scria: „Toate popoarele îşi au scriitorii lor originali: germanii pe Fritch Roither, americanii pe Breht Hart, ruşii pe Gogol, iar românii pe Creangă ş.a.m.d. Scrierile unor asemenea scriitori sunt greu, adesea cu neputinţă de tradus ...”[7]

În acest fragment ne reţine atenţia faptul, că numele lui Creangă este subliniat de Eminescu. Din ce cauză? Probabil, se are în vedere problema intraductibilităţii acelor scriitori naţionali, a căror originalitate constă în primul rînd în mijloacele de vorbire artistică foarte specifică, scriitori, care au reuşit în gradul cel mai înalt să redea în creaţiile lor spiritul poporului.

C. Dobrogeanu - Gherea, după cum se ştie s-a ocupat în mod special de problemele traducerii, ba chiar şi a tradus câte ceva.

Problemele care l-au interesat pe Gherea, sunt de fapt şi problemele centrale ale traducerilor artistice în genere. Ele şi-au găsit formularea în cele patru articole despre traducere, scrise între anii 1894-1895 : „Înrîurirea traducerilor” (1894), „Traducerile şi limba literară” (1894), „Greutăţile traducerilor” (1895) şi „Ce trebuie să traducem?” (1895) .[8] În aceste articole găsim discutate şi formulate momente legate de traduceri; locul traducerilor din alte limbi în literatura autohtonă, calităţile pe care trebuie să le aibă o traducere cu adevărat artistică şi un traducător adevărat, deosebirea dintre creaţia originală şi munca de traducere ş.a.

În privinţa posibilităţilor traducerilor în versuri Gherea este pătruns întrucâtva de pesimism: „Ştiu, - scria Gherea în 1894, - că a traduce poezii perfect e aproape imposibil. E adevărat.” [9]

Cât despre locul literaturii traduse în cadrul celei naţionale, aici Gherea nu stă nici o clipă la îndoială şi consideră literatura tradusă ca o parte organică a literaturii poporului, în limba căruia se fac traducerile: „La noi - spune Gherea - se pricepe încă foarte puţin că o operă literară bine tradusă începe să facă parte din literatura ţării, influienţând-o, dacă nu în acelaşi grad, măcar în aceeaşi direcţie ca şi o operă artistică scrisă în limba ţării ...” [10]

Prin urmare, literatura tradusă, după părerea lui Gherea, devine parte alcătuitoare a literaturii ţării, unde se face traducerea .

Dând o importanţă atât de mare literaturii de traducere, Gherea în acelaşi timp este departe de a exagera lucrurile. El e conştient de faptul că primatul în procesul literar totdeauna a fost şi va rămâne de partea literaturii autohtone. Gherea scria: „Ah, ştiu că o operă originală de aceeaşi putere ar avea de o sută de ori mai multă influenţă decât toate traducerile ...” [11]

Ce este o traducere şi ce calităţi trebuie să posede un traducător ?

Gherea spune: „A traduce înseamnă a crea .” [12] În ce priveşte calităţile traducătorului, Gherea vorbeşte foarte pe larg „trebuie să îmbine în sine extrem de multe calităţi dintre cele mai diferite. În primul rînd el însuşi trebuie să fie poet. El trebuie să aibă acea intuiţie poetică deosebită, care-i va ajuta să observe şi să perceapă frumuseţile marei operei, să reproducă în imaginaţie minunatele tablouri zugrăvite de poet ... să simtă ceea ce-a simţit el în inspiraţia sa, să se pătrundă de spiritul acestuia, să trăiască acea viaţă, care l-a preocupat atât de mult pe poet ... Limba din care traduce, bineînţeles, trebuie să-i fie cunoscută la perfecţie. Ba mai mult chiar - traducătorul trebuie să cunoască cât se poate de bine limba, în care traduce.” [13]

Gherea mai spunea : „ar fi trebuit ca fiecare din scriitorii noştri mai însemnaţi să scoată ca o datorie de cinste către literatura ţării de a traduce cel puţin una din marile opere străine.” [14]