SENSUL ONOMATOPEELOR ÎN CREAŢIA LIRICĂ BACOVIANĂ

dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

Motto: Veacul m-a făcut / Atât de cult, / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţat atâtea / În timpul din urmă, / Că suntem / La un punct însemnat. (George Bacovia, „Vizită”)

Cuvinte cheie: onomatopee, sens, liric, Bacovia, eul cosmic, egoul teluric

            Poate ca nimeni altul George Bacovia şi-a trăit viaţa într-un sens greu imitabil, descifrat de către mulţi dintre biografii săi ca un om al meditaţiei profunde, însă definit ca un fiind cu un sens scrutător al unei lumii care îşi încheia un ciclu de fiinţare telurică. El trăia pentru că fusese dăruit cu viaţă, însă în trupul lui bolnav eul cosmic gemea la fiecare adiere de vânt, care anunţa apropierea unui sfârşit al egoului teluric. Asculta sunetele şi, precum marilor înţelepţi ai lumii, le dădea un sens şi le unea cu toate ideile, sumbre imagini apocaliptice într-un joc sinistru al onomatopeelor[1]. În templul singurătăţii, al meditaţiei şi al locului în care lumina nu pătrundea, doar eul i se zbătea întru eliberarea şi înălţarea spre culmile nemuririi radiante.

Poezia „Plumb” este creaţia prin care i se delimitează frontiera existenţială, eul său se umple de mister, revelaţia desparte teluricul de cosmic, însă îi dă supremaţia prin însăşi viaţa tainică de după moarte. Cavoul reprezintă trecerea dintr-o dimensiune în alta a poetului, acolo se exprimă divinul şi meditează în singurătata lui deplină: „Stam singur în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb.” (Plumb, 1965:37). Imperfectul verbului onomatopeic „scârţâiau” creează o atmosferă de teamă pentru viul trecător prin noaptea neînţelesului şi dă un sens continuităţii vieţii după moarte. La prezent, verbul „scârţâie” arcuieşte şi tensionează starea poetului în anotimpul rece, când încă „ ...crengi ostenite / Pe garduri bătrâne, pe streşini de lemn” (În grădină, 1965:46) încetează viaţa. Fiindul poetic intră în amorţeală, cade în visare şi se pregăteşte să pornească spre o altă lume, a infinitului. O altă viaţă în care viul se detaşează de fiind, eul cosmic se rupe de egoul teluric. Singurătatea domină peste tot ceea ce este lumesc, iar ploaia „ţârârie”: „Pe-afară de stai / Te-năbuşi de fum” (Pastel, 1965:38), fumul devenind gazul toxic al distrugerii eului, pentru că sufletul este un abur viu, o purificare a eului pregătit pentru călătoria în Univers, cu totul diferit de fumul înecăcios pierzător de viaţă. Clipele egoului sunt un ţârâit veşnic, o scurgere a timpului într-un infinit cosmic unde „răgete lungi / Pornesc din ocol” (Pastel, 1965:38). Substantivul participial onomatopeic, la plural, „răgete”, urmat de adjectivul „lungi”, creează un spaţiu în care teama de natură este continuă, un produs al nostru şi o întărire a poetului tocmai pentru a se înţelege că eternitatea este continuarea unei alte vieţi lipsită de sunetul „dogit” al anunţării înserării şi a căderii nopţii. Două stări de fapt privite cu atâta şovăială de omul profan, care nu înţelege sensul potrivit al celor două lungimi ale timpului apunerii soarelui şi a domniei fără echivoc a lunii în noapte. Sinestezia „glas amar” (Decor, 1965:39) întăreşte durerea sufletului de a sălăşlui în templele umane uzate. El se manifestă prin glasul păsărilor ce se înalţă spre ceruri şi care coboară apoi aducând speranţa, unica şansă a vieţii. Gerunzialele „plouând”, „plângând” (Lacustră, 1965:41), ce au în compoziţia lor apa ca şipot al exprimării durerii, sintetizează două imagini sanctuar: ploaia, un dat al naturii, puterea divină arcuită peste timpul existenţei telurice, în care omul, ca cea mai importantă creaţie a Universului se hrăneşte cu cele mai importante molecule ale menţinerii vieţii, dă prin fiindul lui, când sufletul îi plânge sau îi râde de bucuria împlinirii, apa mării ochilor, sărată şi substanţial împlinită în construcţia noastră. În versul bacovian şi imaginile vizuale devin onomatopee, le lansează într-un mod personal ca imagini vizuale, însă le forţează prin cuvânt, în mental, să provoace un joc al suneteleor. În poezia „Sonet”, al treilea vers din prima strofă prezintă o imagine dualistă, materia şi spiritul, în care prezentul verbului „ard” poate sugera atât trosnetul bucăţilor de lemn uscat din sobele caselor, cât şi chinul apocaliptic al  fiindului teluric, până la desprinderea totală a eului cosmic, în a treia zi a morţii. În vers însă felinarele au un rol al legării de întuneric, departe de a sugera lumina. Participiul la plural „afumate”, fumul negru şi înecăcios, distrugător de viaţă, opreşte lumina creând întunericul suspiciunii existentului, ivirea umbrei presupuse, dublura umană fără de care fiindul ei ar fi şters. „Triste”, adjectiv la plural sugerează dorul, acea durere înfundată a omului, tuşită în amarul inimii. Şoaptele (Amurg de toamnă, 1965:44), pe care iniţiaţii le aud, îl fac pe poet să simtă vântul care, de departe, anunţă o schimbare şi în noapte el aude „ ...gemând amorul meu defunct, / Ascult atent privind un singur punct / Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha...”.  Punctul, imaginea vizuală a creşterii şi a infinitului, creează în Univers o lume nouă, transferată spre împlinire a voii deusiene. Cele două sunete ale exprimării râsului, „hî” şi „ha”, nu sunt altceva decât două elemente onomatopeice ale unei manifestări sarcastice, ale dorinţei exprimării unei tensiuni nervoase, delirante. Sunetul aramei, metal cu o rezonaţă specifică şi vibraţii puternice, este des amintit de poet când doreşte să se apropie de divinitate: „Când sună arama în noaptea deplină” (Pălind, 1965:47), făcând aluzie la starea lui de om solitar, căutător al pustietăţii, dar şi la Graalul sacru al Mântuitorului. Pustietatea apare în poezia lui Bacovia ca dorinţă a meditaţiei, a eliberării gândurilor de lumesc în care intra şi grija lui faţă de boala care îi stăpânea trupul. Poezia „Decembre” îl defineşte în noua postură a chinului trupesc şi a încercărilor bolii de a-i supune gândurile. Timpul rece creează în scrisul bacovian teama de umiditate şi, atunci, apar onomatopeele ca scurgeri de viaţă şi teamă de fiind. Nu sunt exprimate direct însă ele sugerează noua expresie în gând: „Şi focul s-aud cum trosneşte” este versul care echilibrează psihic poziţia sa telurică, îndepărtându-l de teama lumească a sfârşitului pentru că are dorinţa: „La horn să ascult vijelia”, acel joc al tenebrelor, al semnului că oricând se poate „Potop e-napoi şi-nainte”, iar el doreşte să i se citească. În declamaţie cuvintele prind o viaţă cu totul alta faţă de cea gândită. Se exprimă, se rânduiesc în tonalităţi, se îndepărtează şi se lipesc de sufletul elevat. Cuvintele rostite au o onomatopee tainică, fasciculul de lumină le înteţeşte în universul mitic al pronunţiei. Cine ştie să rostească cuvintele cunoaşte şi sensul existenţei, metamorfozându-se în eul cosmic încă din timpul egoului teluric. Bacovia murmura gemând, lumina cu versul şi vibra prin cuvântul său cu zeci de înţelesuri. La el scârţâitul aducea când linişte, meditaţie în siciriul greu de plumb, când nelinişte, teamă, revelaţie.

În poezia „Vals de toamnă” (1965:116) este interesantă accepţia în sens dublu al gerundivului onomatopeic „hohotind” urmat după versul „O lasă-mă acum să te cuprind...„ , în expresia dialogată „ – Hai, să valsăm iubito, hohotind” ce ar putea sugera sentimentul de bucurie faţă de eliberarea de sumbru, de scăparea de „funerar”, o teamă faţă de un eventual sfârşit, dar şi un sentiment de nostalgie „După al toamnei bocet mortuar”. Toamna pentru Bacovia însemna sfârşitul şi începutul unei dureri atât fizice, cât şi spirituale. Era anotimpul viziunilor, al „descompunerii materiei” şi a eliberării ideilor: „În noaptea asta-n care am devenit năuc. / Oh, plouă, şi tu gemi cu plâns de armonie...” (Nocturnă, 1965:117), era timpul noilor împliniri. În poezia „Poveste”, apropiată genului creativ eminescian, lirismul erotic este creat „în şoaptele pădurii”, un spaţiu al iubirii în care ecoul, taină a emiterii şi conservării, totodată, a  sunetelor, pentru că se spune din bătrâni că ecoul este modul prin care diavolul îşi atrage, în locuri periculoase, spre abisuri, sufletele pentru a le distruge, poetul, un iniţiat, cunoştea acest demers satanic şi va produce râsul: „- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere. Interjecţii şi onomatopee care exprimă manifestări sonore nearticulate, sugerând o legătură a bărbatului care este definit ca om: „Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut, / Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere / Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.” Bacovia iubeşte ca nimeni altul şi străluceşte prin dragoste precum lumina luciferică, o cu totul altă formă a iubirii şi a durerii. El ştie că bărbatul este om, iar femeia, femeie! Oare în acest vers nu decriptăm „Facerea” ca gest al păcatului adamic, pe care înălţarea superioară a puterii de pătrundere în taina universului poetic decodifică lumea prin femeie? Ultimele două versuri din acestă poveste de dragoste a poetului aşează liniştea peste onomatopeea respingerii jocului luciferic: „Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă, / Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat.” Ecoul rece nu sugerează oare începutul unui nou sfârşit, o trecere superioară a sunetului din teluric în cosmicul noilor forme? La un moment dat, poetul va spune: „ - Adio, pustiu, şi fior. / Va fi, poate-odată amor.” (Romanţa, 1965:127) moment grandios al transformării egoului în eul care va putea să vadă în adevăr existenţa ascunsă până atunci a ideii prin cuvânt, sub vălul fumului gros al recelui anotimp al suferinţelor din trup.

Dezvăluirile lui Bacovia, tăinuite cuvinte în sugestii, simboluri nădăjduite în speranţa remarcei: „ – O, genii întristate care mor / În cerc barbar şi fără sentiment” (Cu voi..., 1965:131), creează senzaţia că, în perioada de intensă creaţie, poetul ajunsese la o saturaţie a înţelegerii menirii sale. De aceea, de multe ori se rupe de cei mulţi: „Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător”, conştientizând că timpul se scurge, iar el încă nu spusese tot ceea ce avea de spus lumii elevate. Literatul cunoaşte adevărul fiindului teluric şi faptul că puţinii iniţiaţi cunosc adevărul: „Ce trist este pe lume / Un cântec, / Un cântec ce-l tot aud: / - La muncă... „. Oare care să fie sensul acestei expresii care a dat vieţii omului un nou sens? Oare unde sunt îndemnurile la ridicarea anticelor piramide, sau a Coloseumului, a Romei, a Sarmisegetusei? Onomatopeicele interpretări ale căderii cu greutate ale târnăcopului, „trosc”, crăpând rigida piatră de granit, sau a ciocanului, „poc”, nivelând ceea ce „hârşâitul” pietrei abrazive urma să dea fineţea obiectului prelucrat. Îndemnul la muncă este total, nu particular, este tot ceea ce omul a întreprins ca activitate conştientă în desăvârşirea sa. Literatul nu are somn nici linişte până ce creaţia lui nu se desăvârşeşte. George Bacovia s-a născut în lume însă a creat între oameni şi a devenit în timp omul-poet care „Sic transit[2]”: „ Acolo, unde nu-i nimeni, / Nici umbre, / Unde se duc mulţime de ani, / Şi zgomotele zilei, / Şi tăcerea nopţii...”, s-a împlinit ca geniu al scrisului românesc: În lunga sa tăcere şi retragere, Bacovia medita adânc asupra vieţii, rămânând un veşnic însetat să cunoască atâtea câte se ivesc, câte ar fi de ştiut, de cunoscut... .[3]