STUDIU PRIVIND ISTORICUL LOCALITĂŢII GLIMBOCA

Prof. Sandu Diana – Ileana

Colegiul Tehnic “Regele Ferdinand” Timişoara

În acest studiu am căutat să ilustrez câteva date semnificative din istoria unui loc fascinant, aproape mitic pentru persoana ce retrăieşte cu ochii copilului de altădată amintiri legate de locuri şi oameni deosebiţi. Căutând în arhivele şcolii din localitate am încercat să leg câteva date importante pentru istoricul acestui sat din Banat.

Glimboca este situată pe încântătoarea vale a Bistrei, la 15 km de Caransebeş, 60 km de Reşiţa şi 4 km de Oţelu – Roşu, în nord-estul judeţului Caraş-Severin. Aşezată la şoseaua naţională (DN 68) ce duce spre capitala fostei Dacii Romane: Sarmisegetusa, localitatea se învecinează spre sud-vest cu comuna Obreja iar spre nord-est cu oraşul Oţelu-Roşu. Limita sudică este dată de satul Var (ce aparţine de Obreja), iar cea nordică de râul Bistra, cu văile Ramna, Vârciorova („vârtej de apă”), Valea Glimbocii, Purcăreaţa şi dealurile împădurite cu vârfurile Ascuţita Mică, Ascuţita Mare, Trei Gomilii, Padeş, Poiana Bradului, Lozna etc.,care se întind până la Nădrag şi Rusca Montană

Originea numelui „Glimboca” ridică încă multe controverse: dacă este de origine dacică sau slavă.

În ipoteza originii dacice sunt consoanele, unele lângă altele, nedespărţite, în care vocalele par intercalate forţat: „glîmp” , provenit de la „ghimp”. În scrierile mai vechi, satul este denumit Glîmboca. Cuvântul „glîmp” sau „glîmp” se întâlneşte în graiul autohton, denumind un bulgăr de pămînt tare. De aici, o suprafaţă de pământ presărată cu mai mulţi glimpi se numeşte glimpoasă sau pământ glimpos. Vatra satului bătrân era aşezată pe un astfel de teren glimpos.

Alţi istorici, ca Pesty Frigyes, Iorgu Iordan sau Costin Feneşan susţin că numele Glimboca este de origine slavă. Toponimul derivă din cuvântul slav „gluboca” care înseamnă adâncitură, înfundătură, adoptat apoi la forma lui actuală.

Localitatea a fost atestată documentar în 1370, dar probabil că a fost locuită cu mult înaintea acestei date. Mărturie a fost clopotul mic din turnul bisericii, pe care era gravat cu litere greceşti „Atena 902”. Acesta, distrus în 1941 în timpul unui exerciţiu de apărare pasivă, cântărea 25 kg şi provenea de la vechea biserică a Satului Bătrân. În 1370 satul era amintit sub numele de „Novaci” sau „Novac” . Aşa îl aflăm din procesul unor răsculaţi contra siguranţei obşteşti, printre care era şi Wolp, fiul lui Ztyrw, iobag din satul Novaci.

În 1433, regele Sigismund cerea, într-o scrisoare, ca satul Novaci să fie înapoiat lui Bizeria Nicolae. Acesta stăpânea mai multe sate sau moşii din vecinătate: Calova, Vârciorova, Bizere, Ramna, unele dintre ele confiscate de la Lado, fiul lui Ladislau de Bizere, pentru infidelitate. Disputele pentru moşiile de pe Valea Bistrei s-au purtat neîntrerupt aproape patru decenii între cei doi.

Istoricul Pesty Frigyes spune că din 1447 multe denumiri de sate au fost înlocuite cu altele mai vechi sau noi. Astfel, în 1475 găsim satul Novaci numit iarăşi Glîmboca.

În 1492 începe un nou proces de moştenire în familia Bizeria, care se termină în 1495 şi în urma căruia Glîmboca va aparţine lui Găman Gheorghe, mai apoi Găman Ana şi urmaşilor ei Fiath.

În 1499 banii Severinului: Gerlistyei Iacob şi Macskasi Petru ordonă judecătorului de Caransebeş Ulpari Gheorghe şi nemeşului Nagotha să despartă hotarul Glimbocii de moşiile regale, printr-o schiţă. Hotarul trece prin vârful cu acelaşi nume şi astăzi: Lozna Mare şi Mică, Padeş etc.

În 1561 Glîmboca ajunge în posesia lui Csaky Mihai, iar din 1580 aparţine din nou familiei Găman până în 1656.

În acest timp o parte din locuitorii Glimbocii încep a-şi construi sălaşe pe malul stîng al Bistrei, între acest râu şi drumul roman numit „ Drumul lui Traian”, ce ducea spre Sarmisegetuza. Acest drum, ale cărui urme se mai văd şi astăzi pe pământurile glimbocenilor şi pe care profesorul de istorie Gavrilă Petru ni l-a indicat cu ani în urmă, elevilor ce participau la muncile agricole impuse de regimul comunist, era construit din două rânduri de piatră mare suprapuse şi închegate între ele cu pietriş mărunt. Continuîndu-se această migrare din satul bătrân (din dreapta Bistrei) în stânga Bistrei, unde se clădesc tot mai multe sălaşe, satul se desparte, astfel încât în 1584 se vorbeşte de Glîmboca de Sus (satul cel vechi) şi Glîmboca de Jos (satul cel nou). De la această dată se menţin mereu două sate (două parohii) până în 1833, când dispar denumirile de Glîmboca de Sus şi Glîmboca de Jos şi rămâne denumirea de comuna Glimboca. Mai târziu, Glîmboca veche rămâne un loc cu sălaşe vechi din piatră sau lemn, pe care glimbocenii le utilizau ca locuinţă sezonieră, în timp ce Glimboca cea nouă este într-o continuă creştere, formând satul de astăzi. Urmele satului vechi se văd şi astăzi, lângă dealurile Bogdanu, Joianu şi Tuta. Vatra acestui sat bătrân este udată de pârâul „Valea Glimbocii”, pârâu ce curge năvalnic, cu debit destul de mare şi o pronunţată putere de coroziune.

Din 1690 Glimboca aparţine plasei Caransebeşului. Dispariţia nobililor români din Banatul de sud, cu Culoarul Timiş – Cerna este pusă pe seama deselor conflicte militare austro-otomane. Parte din aceştia s-au refugiat în Ardeal şi nu s-au mai întors, altă parte, la întoarcere, au găsit pe posesiile lor alţi stăpâni, care au dobândit pământurile în timpul stăpânirii otomane. Posesiunile nobiliare dispar definitiv cu instaurarea regimului militar în văile Bistrei, Timişului şi Almăjului.

În anul 1774 Glimboca aparţine Batalionului Grănicerilor Olteni, iar când acesta se desfiinţează în 1783, satul trece sub conducerea regimentului de grăniceri valaho – ilir. Satele grănicerilor sunt reorganizate, după tipul satelor germane colonizate în Banat, cu străzi largi şi întretăiate de alte străzi în unghiuri drepte, grupurile de case având formă de paralelogram. Familiile erau organizate în comunioane de casă, care, odată cu scurgerea timpului, se individualizează din ce în ce mai mult formând o adevărată industrie casnică. Independenţa acestora era dată şi de specificul militar, fiecare membru al comunionului având atribuţii atât în cadrul companiei, cât şi în cadrul familiei grănicereşti. Greul în comunion îl duceau în primul rând femeile, care erau prezente atât la muncile agricole, cât şi în gospodărie la creşterea animalelor, dar şi la tors, şi la războiul de ţesut. În comunionul de casă se confecţiona uniformele grănicerilor dar şi costumele populare ale femeilor, adevărate opere de artă.

Trecând peste ani, regimentul de graniţă din Caransebeş a devenit o unitate de elită a armatei imperiale. În cei 105 ani de existenţă a dat 25 de generali, 200 de ofiţeri superiori şi un număr impresionant de ofiţeri inferiori şi subofiţeri.

La început, centrul satului Glimboca de Jos a fost pe locul actualului cimitir, apoi în perioada 1794 – 1810 satul s-a extins mult, centrul stabilindu-se unde se găseşte în prezent.

La 1800 satul avea 252 de familii; în majoritatea cazurilor locuiau într-o singură casă două sau chiar trei familii. În 1878 existau 204 case ci 1586 de locuitori, în 1882 numărul acestora crescând la 1714. Existau deja patru familii germane şi una de evrei. Prezenţa acestora este determinată de faptul că exista un gater la marginea satului şi un depozit de lemne ce servea la topitul fierului de la uzina Ferdinand. Primul proprietar al gaterului a fost Iorovici, mai târziu Sefler, deportat la Auschwitz. În 1949 gaterul a fost naţionalizat. Tot în secolul XIX a fost construiă prima cale ferată forestieră pe Valea Ramnei, vagoanele fiind trase de cai, iar pe văi coborau singure. Mai târziu s-au construit căi forestiere pe Valea Glimbocii şi Valea Vârciorovei, vagoanele fiind trase de-acum de locomotive cu aburi. Mai târziu, în perioada comunistă, când vechiul local a fost transformat în grajduri pentru vitele cooperativei agricole de producţie din sat, s-a păstrat încă denumirea de „firmă”.

Dreptul la învăţământul organizat a fost obţinut de glimboceni încă din 1774, în urma integrării lor în batalionul grănicerilor. Atunci s-a infiinţat şcoala în comună, fapt ce reiese dintr-un document intitulat „Memoriu”, prin care s-au cerut rechizite şcolare pentru şcolile existente, emis în anul 1776, pe baza ordonanţei de la 1 octombrie 1776. Primul învăţător atestat a fost însă Moise Moesevici în 1808.

Până în anul 1944, majoritatea locuitorilor comunei locuiau încă în case zidite din piatră, cărămidă crudă sau lemn. După acest an s-a pus un accent deosebit pe construirea de noi case din cărămidă arsă. Acestea au terase de formă unghiulară în curte, camere multe, înalte şi spaţioase, dispuse în stilul vagon, cu un coridor închis, din care se intră în toate încăperile. Ferestrele sunt mari, în majoritate cu rulouri, iar porţile din lemn sau fier sunt vopsite şi artistic lucrate. Aproape toate casele au pivniţe încăpătoare, dispuse pe toată lungimea casei sau sub „casele de la drum”. În curte sunt grajduri cu şură şi alte anexe, pentru animale şi păsări.

În anul 1949 a fost construită halta Bucium (reconstruită în 1969) care deserveşte călătorii CFR. Între anii 1950 - 1952 a fost construită primăria şi căminul cultural, renovate mereu de-a lungul timpului. Actualul pod peste râul Bistra a fost construit între 1953 – 1955, în lungime de 100m, îmbunătăţit în 1959, 1970 şi refăcut în 2000, după inundaţiile devastatoare din acel an.

Între 1953 – 1954 s-a realizat electrificarea comunei, începută pe plan local şi apoi continuată şi terminată din fondurile statului. În 1956 s-a realizat şi radioficarea, la care comuna a contribuit cu stâlpii aferenţi. (Exista un aparat de radio încă din 1926, care-i aparţinea comerciantului Ambruş Ioan, de la nr. 94).

Căminul cultura a fost dotat cu primul aparat de cinematograf în 1958, vizionarea filmelor de duminică după – amiaza fiind deliciul glimbocenilor, decenii la rând, până la apariţia cablurilor TV.

Între 1961 – 1962 clădirea şcolii a fost lărgită prin construcţia a încă 4 săli de clasă, un laborator, o sală profesorală şi o cameră pentru material didactic.

La 24 decembrie 1961 s-a realizat cooperativizarea forţată a comunei, aceasta fiind ultima de pe Valea Bistrei care intra în acest sistem. Deşi în anii comunismului autorităţile s-au fălit cu „realizările” importante aduse de aceasta, încă din copilăria mea petrecută în anii '80, ştiu cât de greu le-a fost glimbocenilor să accepte această întovărăşire, care le mutila proprietăţile şi avutul. Acest lucru i-a determinat mai târziu să-şi schimbe profesia: din ţărani, proprietari de pământ, crescători de animale, pomicultori s-au transformat în muncitori la uzina Oţelu – Roşu, rebotezată din Ferdinand. (În 1926 erau 3 muncitori din sat: Murariu Nicolae zis Dan, care a trăit peste 90 de ani, Românu Nicolae zis Tole şi Lădariu Ioan zis Gogoaşă, în 1963 erau deja 350 de muncitori, numărul acestora crescând semnificativ până în 1989 ).

Anul 1962 aduce cu sine asfaltarea şoselei naţionale Caransebeş – Oţelu-Roşu, care trece prin comună şi, tot atunci, se construieşte pe locul fostei şcoli, în centrul comunei, magazinul alimentar şi universal, ce deservea la etaj Consiliul de Conducere al CAP şi Circa Sanitară Comunală. Punct sanitar cu cadru mediu sanitar exista încă din 1954, din 1969 circa sanitară avea două cadre medii sanitare, iar mai târziu şi un medic.

Din anul 1964 s-a trecut la asfaltarea străzilor intracomunale, şi executarea de trotuare din ciment . Tot în această perioadă au fost amenajate spaţiile din faţa primăriei şi şcolii. S-a construit chiar şi o fântână arteziană, la care s-a renunţat în ultimii ani, când s-a construit o nouă fântână din fonduri europene. Spaţiile verzi din faţa caselor au fost amenajate încă din acei ani cu rondouri de flori, mai târziu s-au renunţat la copacii tradiţionali şi au fost plantaţi alţii artizanali; în prezent există chiar şi balansoare sau băncuţe din lemn. De altfel, comuna Glimboca este de mult recunoscută ca fiind cea mai frumoasă de pe Valea Bistrei, concurând cu cele mai frumoase sate din Banat; a fost premiată (pe când erau la modă aceste premii) în anii 1964, 1966,1967, 1968 şi 1969. De-a lungul vremii, primarii Crâsnic Alexandru, Maier Ion, Iancu Simion, Crâsnic Petru s-au străduit să înfrumuseţeze comuna pe care cu mândrie o reprezentau. (De remarcat că toţi primarii cunoscuţi din ultimii 150 de ani au fost obligatoriu fii ai acestui sat, născuţi din părinţi glimboceni, cu ascendenţă veche în această localitate).

Bibliografie:

1. Ţeicu, Dumitru; Banatul montan în evul mediu, Timişoara, 1998

2. Groza, Liviu; Contribuţii la istoria regimentului de graniţă româno-bănăţean din Caransebeş, Lugoj, 2002

3. Gavrilă, Petru; Monografia comunei Glimboca, lucrare în manuscris